Nevoia

Iunie 13, 2013

Sper să revăd postul ăsta data viitoare când o să îmi spun că nu am nevoie de nimeni. Eu sunt o persoană superficială, trăiesc pe scenă mai mult de 100% din timp. Joc şi, desigur, câştig. Ce? Joc, evident. Aştept să primesc şi rămân într-un gol. Da, aştept, pretind. Nu cer.

Marţi s-a întâmplat ceva, poate a fost rezultatul unui proces. Am intrat în mine la un nivel profund, iar un feedback dat cu o infinită blândeţe a făcut să înlocuiesc o imagine a izolării cu una a lui împreună în bucurie.

Cred că vindecarea nu este posibilă fără celălalt. Vindecarea nu este o suită de lucruri pe care le învăţ şi le aplic mecanic şi/sau disciplinat. Este un proces al inimii asistate de înţelegerea, compasiunea şi iubirea celuilalt.

Este foarte simplu să plâng de furie şi de oftică. Chiar pot face în aşa fel încât să primesc atenţie în contextul ăsta. Dar nu primesc mângâiere. Iar nevoia este de mângâiere. De celălalt. Pentru a intra, a rămâne şi a respira dinăuntru am nevoie să accept că celălalt îmi poate oferi, mă poate iubi şi mă poate susţine. Şi, cu nădejdea în toate astea, să respir viaţa şi atât. Un atât foarte mare.

Anunțuri

Normal

Iunie 4, 2013

A început etapa dez-amăgirii. Altfel spus, nu trebuie să fie totul ca în filme ca să fiu fericită. Cu o parte din mine aș spune dimpotrivă, dar mă abțin. Azi am văzut două secvențe superbe, și mi le trec aici, în jurnal, să nu le uit. Or fi fost un cadou, de ziua mea de 5 ani, cine știe.

Scena 1, în parcul Izvor, seara: el între două vârste, modest, cu un defect de spate, i-aș zice handicap. Ea, cu o jachetă roșie, și cu pantofi roșii. Oarbă. Ea îl așteaptă. El îi dă brațul și pornesc împreună pe alee, într-un pas sincronizat.

Scena 2. Pe stradă, mama obosită, cu copilul mare cât ea, cu retard. Merg de braț, ea îl duce pe el. Ea mai duce o garoafă roșie, cu floarea în sus. Nu, nu am văzut doamne fotomodelistice cu garoafă roșie la 7 seara pe stradă.

Ei bine, da, sunt mai multe detalii comune. Dar poate durerile, părțile cu care nu ne prea lăudăm, „handicapurile” și „retardurile” noastre să ne ajute să ne desfacem masca și să simțim că celălalt ne mângâie. Cu un pas, cu o garoafă, sau cu simpla iubire care uneori merge și mână în mână cu ce e mai greu în viața noastră.

Pentru mine

Iunie 4, 2013

Salut Diana!

Ştiu că ţi-e somn şi că tot ce vrei e o oră când să n-ai programul făcut ca să staaaai şi că aşa o să fie până vineri şi că mâine şi poimâine sunt nişte zile când ţi-ar prinde bine să fii promotor, ceea ce nu eşti. Aşa că nu te mai plânge. Azi împlineşti cinci ani de scris. Îşi fac cadou un sfert de oră de pauză în Cişmigiu la prânz. Şi, vorba Nicoletei, te pup dulce. Ciaoooo