Curs Pictura lemn

Incepand de joi voi sustine un curs de arta decorativa pe lemn, la Ceainaria Bohemia TeaHouse. In 6 sedinte de cate o ora si jumatate vom decora 3 obiecte din lemn – o rama cu oglinda, o caseta de lemn si un tablou. Stilurile artistice asimilate vor fi: cubism, art nouveau si arta naiva. Costul intregului curs este de 300 de lei iar pentru cei care se inscriu la toate cele 6 sedinte am un bonus: o sedinta individuala de autocunoastere cu durata de o ora, pe parcursul careia va veti descoperi profilul de personalitate, nevoile psihologice si motivatiile profunde, pe care le veti putea canaliza spre atingerea obiectivelor voastre.Costul include toate materialele necesare si la final veti putea lua obiectele acasa.

Mai multe detalii gasiti aici http://metropotam.ro/evenimente/Cursde-pictura-pe-lemn-Bucuriile-toamnei-event0260944214/, inclusiv numarul la care puteti face rezervari.

Va astept cu drag!

Anunțuri

Mila

Aprilie 6, 2013

este atunci cand atarn
Intr-un vid al carui fund nu-l vad
De o sfoara.
Imi aluneca din maini,
Pleaca,
Eu raman suspendata.
Toata nedreptatea din lume mi-a tras sfoara din maini.
Iar mie imi vine s-o omor. Stau cu ochii inchisi
Sunt furioasa, ucid.
E o poveste veche, o tot repet
Doar-doar oi rezolva-o.
Am nevoie de curaj
sa deschid ochii.
Ma vad deja zdrobita de fundul vidului.
Moarta. Ba nu, mai rau decat atat.
Izolata si punct.
Fara nicio putere de intoarcere.
Este atat de fatal ca-mi fac curaj
Deschid ochii.
Si vad
Cum tot universul
Ma tine in brate.
El, cel pe care am vrut sa-l ucid
Doar pentru ca nu ma credeam
Demna de o imbratisare.

Septembrie 15, 2012

Sufletul meu
mi l-am tras la o margine.
Pe ring sunt numai urme
de paşi;
mi l-ar putea strivi.
când intru pe ring
îl pun în cuiul din perete, îl bat pe umăr
a aprobare
– pare să mă creadă,
căci apoi
nu se mai uită spre mine –
Suflete, stai puţin aici,
trage-ţi sufletul
de frică. Ai mâneci luuungi
ţesute în zeci de ani.
Care m-ar împiedica
să zâmbesc şi să dansez
chiar dacă asta e o minciună
totuşi aş vrea s-o fac.

Viaţa este atât de scurtă
muzica se termină mereu prea repede
şi
în plus
tu eşti veşnic
aşa că îmi poţi da un răgaz
o buclă
peste durere, frică şi altele
şi altele.
şi.
Mi-ar plăcea să dansăm împreună
încet, îmbrățișați,
prin sârma ghimpată a lumii ăsteia,
care să nu ne mai rănească
cu atâta
frică.

Detașare 1

Septembrie 15, 2012

Creativitatea și punerea durerilor pe hârtie contribuie la detașare. So, let them be…

 

Mă doare pielea
de

toate îmbrăţişările pe care nu mi le-ai
dat.
în fiecare por
a rămas o gaură
prin care suflă vântul
şi iarna şi vara,
chiar şi atunci când sunt cuminte
şi stau ghemuită într-un colţ al fiinţei
Cu genunchii la piept

şi cu ochii ca nişte cepe
ce ustură de nerăbdare

aşteptând să se termine ştirile
Poate aşa
atunci
o să-ţi aduci aminte
că într-un colţ prăfuit
al programului tău sunt

şi eu.
şi. aştept,

Mă tot uit înspre peretele care bubuie de ştiri-
Poate primesc puţină mângâiere

de la lucruri.
Sunt un bolid
mă îndrept spre toţi ceilalţi
toţi.
Mă dau frumoasă
deşteaptă
sensibilă
caldă.
Sunt doar o rană umplută cu vânt.
Doar doar m-or îmbrăţişa
doar doar oi fi
frumoasă-deşteaptă-sensibilă.
Încălzită.
Strâng totul
pun conserve pentru iarnă –
anotimpul pe care îl trăiesc când tu
eşti în camera cealaltă, la televizor.
Prepar îmbrăţişările la bain-marie
decoct
poţiune
o picătură de atenţie
pe care să o injectez
– cu grijă să nu dau pe lângă –

în golul porilor mei

şi atunci nevoia
n-o
să mă mai

doară.

Cadou

August 27, 2012

Tocmai am primit un cadou. Sau îl voi primi. La anul îmi sărbătoresc ziua de naștere cu 5 zile mai devreme… cei 21 de ani

Cine a zis că nu ne aude nimeni?

Eu acum

Aprilie 2, 2012

N-am mai lucrat în pastel de cel puțin 2 ani. Și n-am mai fost niciodată așa cum sunt acum, în explorări nefuncționale, adică în cercetarea disfuncționalităților mele.

Așadar, așa sunt eu acum, și mă expun.

Geamantanul

Februarie 17, 2012

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor

To kill for

Noiembrie 29, 2011

În mizerie fiind, mizerie materială (tot mizerie se cheamă și toate lucrurile pe care le ai cu condiția să plătești mult timp pentru ele, pentru că de fapt ai doar iluzia posesiei, ele posedându-te pe tine de fapt) și disperare sufletească, pentru ce am omorî? Sau, cum putem fi păcăliți, duși, mânați, determinați să omorâm? Să vă dau niște sugestii. Cine dintre noi ar omorî pentru o pereche de ghete galbene? dar pentru o bicicletă? pentru o mașină? atunci, poate o casă nouă? ahhhh, pentru o viață mai bună! Asta da! Merită? Parcă văd fața celui întrebat. Sigur ar fi vehement și ar spune NU! pentru nimic în lume nu aș omorî un om. Nici măcar pentru a scăpa din mizerie. Trebuie să ținem cont că cel întrebat nu e un criminal în serie, e un om cinstit care nu a mai fost plătit de… 1 an să zicem și care ar dori poate niște pantofi sau niște haine noi. Nu e nicio crimă, nu? e civilizație. Adică, totuși, la urma urmelor, suntem oameni civilizați, nu putem umbla rupți pe stradă. Poate niște lecții de franceză? un guler de blană? nu natural, desigur. Pentru un miliard? de dolari. sau de euro. Noi toți știm că o viață omenească nu face mai mult de câteva mii… Oricâți de vehemenți am fi, time only will tell… time and poverty.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Infuzia de bine

Noiembrie 23, 2011

Câte lucruri bune există în viața mea, câte au existat și câte au reușit să supraviețuiască (sau am reușit eu să le fac să supraviețuiască)? Câte lucruri bune fac, ca un dar și ca o șansă la co-participarea la binele care este Dumnezeu, și nu ca să le adaug pe mândra mea listă de fapte bune? Le fac ca să am de ce să mă agăț atunci când nu voi mai face atâtea. Zice un sfânt: Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunile tale, ca atunci când Îl uiți Dumnezeu să Își aducă aminte de tine. Faptele bune le facem ca să ne statornicim în bine, sau – de frică, de ne-frică – ca să nu ne statornicim în rău. Prin ceea ce facem luăm molecule, vapori de bine, sau participăm la rău. E alegerea noastră.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

Bilete la FNT

Octombrie 12, 2011

Acum 10 ani, când eram în anul 2 de facultate, am fost prima oară la un spectacol care se juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Spectacolul era Hamlet de Tompa Gabor, cu Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin și alții. Am stat în ultimul rând de la balcon, în sala mare a TNB, și din tot spectacolul am văzut doar chelia lui Pintea când ieșea in partea din față a scenei, acolo unde scena nu are acoperiș și văd și cei de la balcon. Sigur, habar n-aveam că există FNT pe vremea aia, și nici Internet nu aveam, deci nu prea puteam fi la curent cu ce, când și unde se petrece. Chiar dacă nu am văzut nimic, magia spectacolului m-a atins. Este, cred, cea mai bună montare a lui Hamlet din România, căci de celelalte nații n-am habar. Oricum, pentru mine este pe acea listă de spectacole a căror simplă amintire îmi dă o bucurie imensă. Văzându-l mai târziu la televizor (știu, nu e deloc același lucru), mi-am dat seama că e un spectacol a cărui fiecare secundă este lucrată și trecută prin întreaga sensibilitate a unor oameni frumoși și mari.

Anul trecut am aflat întâmplător că la FNT urma să vină o piesă regizată de Silviu Purcărete; se juca la Bulandra și am zis că sigur, dar sigur, voi obține bilete. N-a fost să fie. M-am uitat pe site, nu era afișat nimic, și peste 5 minute când m-am uitat din nou, și apoi am sunat la teatru, mi s-a spus că biletele se epuizaseră. 5 minute=0 sală.

Anul aceasta am aflat de FNT din timp, de pe site-ul TNB și mi-am propus să le vânez. Sunt trei spectacole pe care vreau să le văd, și nu voi merge după ele nici la Cluj nici la Budapesta. Așa că am trecut la acțiune, și la o factură telefonică generoasă. Am sunat la teatre, pentru că pe site-urile lor nu era afișat nimic, și pe vreaubilet.ro unde, conform fnt.ro, puteam cumpăra online, nu exista nici dâră de FNT. La Național am dat de un domn drăguț (foarte, este același datorită căruia am putut rezerva bilete la avanpremiera cu Sinucigașul, și care se pare că știe că menirea lui e să vândă bilete, nu să pună lumea pe drumuri inutil) și am putut rezerva bilete. Apoi, m-am înarmat cu răbdare (de împrumut, pentru că eu n-am așa ceva) și am torturat casieriile de la Odeon și Bulandra. La Odeon mi s-a spus cu exactitate: marți la 11.30 punem biletele în vânzare. La telefon, marți la 11.40, mi s-a spus senin: nu se fac rezervări. Bine, nici dacă vin într-o oră după ele? Niet. Mi-am luat picioarele la spinare și hai la Odeon. Am ajuns la ora 15, eram 3 persoane la coadă și, din cele 3 reprezentații cu spectacolul visat de mine, se epuizase deja 1. Adică între 11.30 și 14.30. Pe când stăteam eu la coadă s-a epuizat și a doua. La cea mai bună piesă a stagiunii trecute, în total, pentru toate cele 3 reprezentații, erau 105 locuri (prețul lor era dublu decât al unui bilet normal, din cauza penuriei de locuri). Mult? Hm.Viziunea regizorului, știu. Un domn de la coadă mi-a explicat că nu am de ce să fiu revoltată, pentru că FNT nu este un festival național (adică la care poate participa națiunea) ci unul de nișă. O domnișoară ne-a anunțat cert că la Bulandra se pun biletele în vânzare după ora 16. Nu se știe când după, casa fiind deschisă până la ora 20. Ajunsă acasă, m-am uitat pe bulandra.ro și am văzut că, într-adevăr, se pusese programul. Doar spectacolul la care vroiam eu bilete, nu se știe cum, fusese uitat. O scăpare. Pe eventim.ro am putut rezerva bilete, dar în rândul 2. Mi-am dat seama a doua zi că asta ar fi însemnat să stau fix sub supratitrare, deci să mă delectez cu imaginea, dar nu cu textul, în maghiară. Am sunat la teatru, unde mai existau bilete. 3 în rândul 11 și câteva în rândul 13. Am sunat la prima oră după ce se puseseră în vânzare. Nu, nu e nici deja vu, nici coincidență. E o mentalitate conform căreia trebuie să fie ușor de găsit bilete/acces la spectacole proaste, vulgare, sub-culturale, și imposibil la ceva valoros. Este un trend general de tâmpire, cu siguranță dictat de sălile mici și de prețurile mari, dar și de voința noastră. Dacă s-ar vrea, sigur s-ar putea. Dacă nu…

Sper să am aceeași răbdare și disponibilitate și la anul, să alerg după bilete la teatru și să-mi tocesc nervii o săptămână dintr-o viață și așa mult, mult prea scurtă. Este și asta o nevoință, cultul și cultura având menirea să ne ascută vederea Celui ce ne-a dăruit-o.