Există oameni care au o stimă de sine atât de scăzută, încât nu se pot opri din a se gândi la ei înșiși. Atunci când sunt băgați în seamă, nevoia de stimă de sine devine atât de stringentă, încât capătă proprietăți astringente. Atunci, celălalt devine ceva de posedat, ceva de făcut planuri despre și cu, ceva care nu se poate să plece. Ajung să uite că singurul mediu în care dragostea poate crește este libertatea. Că celălalt poate avea altă părere. Că e persoană, înzestrată cu o libertate pe care Dumnezeu Însuși o respectă desăvârșit. Și că dragostea este o expresie a alegerii libere, deci a libertății.

O persoană nu poate fi posedată. Deși de multe ori se aud cuvinte ca „te vreau”, „să fii al meu”, ele sunt doar meschine și nerealiste. Persoana devenită obiect nu mai are suflet (mai bine zis nu are nimic din ce nu-i convine „posedatorului”), deci nu mai este persoană. Prin posesie i se încalcă dreptul la intimitate, gândire, simțire și dreptul de a fi. O persoană are dreptul să știe și să aleagă ce consideră drept și potrivit pentru ea.

Persoana cu stimă scăzută de sine este atât de concentrată pe cât de puțin persoană se simte ea însăși, pe cât de puțin frumoasă, liberă și unică se crede, încât proiectează starea ei pe cel care a dat semne că îi pasă de ea. Atunci, din punctul de vedere al posedatorului, cea de-a doua persoană nu mai este o persoană, ci doar un obiect. Nu are dreptul de a-și exprima părerea, și de a ieși din relație. Atunci când acest lucru se întâmplă, ea trebuie readusă (cu orice mijloace) înapoi, pentru a se conforma planului posedatorului, chiar dacă această revenire se face împotriva voinței posedatului. Se cheamă hărțuire și nimeni nu este obligat să treacă prin asta.

Acum, aș vrea să mă adresez posedatorului. Știu că părerea ta despre tine nu e cine știe ce. Dar să știi că e doar o părere, și încă una falsă. Deși ai pornit cu răni, ai ajuns destul de departe. Sigur sunt niște lucruri bune pe care le faci, doar că ar fi bine să nu te mai asculți atât când vorbești urât cu tine, ca să le poți vedea. Și niște oameni care te iubesc cu adevărat. Și Dumnezeu, care te ține mereu în brațe, și care nu te urăște. Așteaptă să te lași iubit, și să accepți că ești o minune. Ești demn să fii iubit, în deplină libertate. Nu este necesar să forțezi pe cineva să facă asta. Aș vrea să te rog să încerci să te descoperi, să afli cât de minunat ești și care sunt comorile pe care le ai și pe care, atâta timp, le-ai ignorat. Lucrurile pe care le faci bine. Și să încerci să vorbești frumos cu tine, respectând libertatea celor din jurul tău, acceptând că uneori nu gândesc și nu simt la fel ca tine. Nu este un pericol pentru tine, asta.

E rândul hărțuitului. Orice ți s-ar fi spus, te rog nu uita că ești o persoană, deci ai dreptul la libertate, la o părere numai a ta, și este în regulă. Nu este prea mult să ceri asta. Este un drept al tău. Și ai dreptul să nu lași pe nimeni să te chinuie, să te posede. Ai dreptul la propria intimitate, la propriul suflet și la propriul spațiu. Dacă ai un scenariu în legătură cu persoana care te hărțuiește, e bine să-l derulezi până la capăt, în minte. Ai să vezi că nimic nu se va prăbuși dacă refuzi să intri în acest joc psihologic. Ești liber și valoros, și ai dreptul să fii așa. Încearcă să stai departe de cei care ignoră asta. O fac de bunăvoie și, dacă te amenință adu-ți aminte că ai dreptul la protecție.

Cam atât. Sunt doar niște demoni care trebuie scoși, no matter the risks. No risks whatsoever, in fact…

Fărâmiturile ospățului

Ianuarie 26, 2012

A trebuit să treacă o săptămână ca să mă adun și să pun aici câteva dintre ideile predicii de duminica asta.

Se spune că Michelangelo mergea pe stradă și a văzut în curtea cuiva un bloc de piatră. S-a uitat mai bine, era marmură. A cumpărat marmura și, când proprietarul l-a întrebat ce putea să fie de valoare la acel pietroi pe care el îl aruncase în colțul curții, artistul i-a răspuns că în blocul de marmură zăcea ascuns un înger. Și din el a sculptat un înger de mare frumusețe. Hristos a văzut îngerul asuprit de avere din inima lui Zaheu, și este singura dată în evanghelii când El se autoinvită în casa cuiva. Pentru Zaheu era o onoare enormă să aibă un astfel de oaspete. Și L-a primit. Spre uimirea tuturor „drepților” din jur, Hristos nici nu l-a certat, nici nu l-a pedepsit. I-a spus că s-a mântuit, nu numai Zaheu, ci și toată casa lui. Atunci când Dumnezeu vine la noi, să Îi deschidem, căci nu știm dacă va mai veni vreodată, și vom mai avea șansa asta. Zaheu, din cel mai strângător de averi, a devenit cel mai milostiv, dând totul săracilor. Apostolul Zaheu s-a vândut pe el însuși rob la un argintar, și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Cel mai ușor Îi putem deschide lui Hristos prin milostenie.

Punctul important pe care eu vreau să-l subliniez este că Dumnezeu este departe de a condiționa dragostea Lui de faptele noastre. Dumnezeul judiciar nu ne-ar putea iubi cât timp suntem păcătoși, și faptul că ne iubește nu dovedește că avem un merit în asta.

Bilete la FNT

Octombrie 12, 2011

Acum 10 ani, când eram în anul 2 de facultate, am fost prima oară la un spectacol care se juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Spectacolul era Hamlet de Tompa Gabor, cu Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin și alții. Am stat în ultimul rând de la balcon, în sala mare a TNB, și din tot spectacolul am văzut doar chelia lui Pintea când ieșea in partea din față a scenei, acolo unde scena nu are acoperiș și văd și cei de la balcon. Sigur, habar n-aveam că există FNT pe vremea aia, și nici Internet nu aveam, deci nu prea puteam fi la curent cu ce, când și unde se petrece. Chiar dacă nu am văzut nimic, magia spectacolului m-a atins. Este, cred, cea mai bună montare a lui Hamlet din România, căci de celelalte nații n-am habar. Oricum, pentru mine este pe acea listă de spectacole a căror simplă amintire îmi dă o bucurie imensă. Văzându-l mai târziu la televizor (știu, nu e deloc același lucru), mi-am dat seama că e un spectacol a cărui fiecare secundă este lucrată și trecută prin întreaga sensibilitate a unor oameni frumoși și mari.

Anul trecut am aflat întâmplător că la FNT urma să vină o piesă regizată de Silviu Purcărete; se juca la Bulandra și am zis că sigur, dar sigur, voi obține bilete. N-a fost să fie. M-am uitat pe site, nu era afișat nimic, și peste 5 minute când m-am uitat din nou, și apoi am sunat la teatru, mi s-a spus că biletele se epuizaseră. 5 minute=0 sală.

Anul aceasta am aflat de FNT din timp, de pe site-ul TNB și mi-am propus să le vânez. Sunt trei spectacole pe care vreau să le văd, și nu voi merge după ele nici la Cluj nici la Budapesta. Așa că am trecut la acțiune, și la o factură telefonică generoasă. Am sunat la teatre, pentru că pe site-urile lor nu era afișat nimic, și pe vreaubilet.ro unde, conform fnt.ro, puteam cumpăra online, nu exista nici dâră de FNT. La Național am dat de un domn drăguț (foarte, este același datorită căruia am putut rezerva bilete la avanpremiera cu Sinucigașul, și care se pare că știe că menirea lui e să vândă bilete, nu să pună lumea pe drumuri inutil) și am putut rezerva bilete. Apoi, m-am înarmat cu răbdare (de împrumut, pentru că eu n-am așa ceva) și am torturat casieriile de la Odeon și Bulandra. La Odeon mi s-a spus cu exactitate: marți la 11.30 punem biletele în vânzare. La telefon, marți la 11.40, mi s-a spus senin: nu se fac rezervări. Bine, nici dacă vin într-o oră după ele? Niet. Mi-am luat picioarele la spinare și hai la Odeon. Am ajuns la ora 15, eram 3 persoane la coadă și, din cele 3 reprezentații cu spectacolul visat de mine, se epuizase deja 1. Adică între 11.30 și 14.30. Pe când stăteam eu la coadă s-a epuizat și a doua. La cea mai bună piesă a stagiunii trecute, în total, pentru toate cele 3 reprezentații, erau 105 locuri (prețul lor era dublu decât al unui bilet normal, din cauza penuriei de locuri). Mult? Hm.Viziunea regizorului, știu. Un domn de la coadă mi-a explicat că nu am de ce să fiu revoltată, pentru că FNT nu este un festival național (adică la care poate participa națiunea) ci unul de nișă. O domnișoară ne-a anunțat cert că la Bulandra se pun biletele în vânzare după ora 16. Nu se știe când după, casa fiind deschisă până la ora 20. Ajunsă acasă, m-am uitat pe bulandra.ro și am văzut că, într-adevăr, se pusese programul. Doar spectacolul la care vroiam eu bilete, nu se știe cum, fusese uitat. O scăpare. Pe eventim.ro am putut rezerva bilete, dar în rândul 2. Mi-am dat seama a doua zi că asta ar fi însemnat să stau fix sub supratitrare, deci să mă delectez cu imaginea, dar nu cu textul, în maghiară. Am sunat la teatru, unde mai existau bilete. 3 în rândul 11 și câteva în rândul 13. Am sunat la prima oră după ce se puseseră în vânzare. Nu, nu e nici deja vu, nici coincidență. E o mentalitate conform căreia trebuie să fie ușor de găsit bilete/acces la spectacole proaste, vulgare, sub-culturale, și imposibil la ceva valoros. Este un trend general de tâmpire, cu siguranță dictat de sălile mici și de prețurile mari, dar și de voința noastră. Dacă s-ar vrea, sigur s-ar putea. Dacă nu…

Sper să am aceeași răbdare și disponibilitate și la anul, să alerg după bilete la teatru și să-mi tocesc nervii o săptămână dintr-o viață și așa mult, mult prea scurtă. Este și asta o nevoință, cultul și cultura având menirea să ne ascută vederea Celui ce ne-a dăruit-o.

Fără venit

Iunie 22, 2011

Luni seară m-am întors dintr-un pelerinaj în Dobrogea, unde am stat câte o noapte la două mănăstiri noi, făcute în ultimii zece ani. În ambele cazuri, obștea nu are niciun venit, și nimeni nu știe cum s-au făcut. Clădiri sunt, locuri de cazare sunt, biserica are tot ce-i trebuie, inclusiv o catapeteasmă sculptată și pictată, trapeza există, mâncare este din belșug, apa este și ea. Cearșafurile sunt albe, proaspete, bine călcate. Sunt farfurii destule la masă. Nu lipsește nimic. Pur și simplu, la început erau două terenuri virane și o mână de oameni. Acum s-a ajuns la o obște de 11 respectiv 5 viețuitori.  Și-au dorit liniște și aripile lui Dumnezeu care să-i umbrească. Nu le știe nimeni frământările, depresiile, bucuriile și darurile. Și totuși, acești oameni puțini de tot, cu multă credință, au putut primi – ei recunosc că a fost și este un dar – mai mult decât putem noi, oamenii normali, responsabili și cu capul pe umeri. Dacă este greu să cumperi, într-o viață, un apartament de două camere, și să-l întreții și să te întreții, cât de infinit mai greu este să construiești o biserică, un paraclis, și mai multe corpuri de clădiri. Din nimic.

Am plecat cu îngrijorare. Că nu am și că nu pot. Că nu voi reuși. M-am întors cu ochii larg deschiși, gata să văd darurile pe care le primesc mereu. Ele există numai dacă noi avem puterea și voința de a le vedea.

Teatrul pieselor epocale

Iunie 16, 2011

Anul acesta a existat un singur teatru. Deși am mai fost pe ici pe colo, și am văzut chiar și o piesă excepțională „în deplasare”, a fost stagiunea Bulandra. Cu excepția „Căsătoriei”, toate piesele au fost văzute la primele reprezentații – ultima chiar la avanpremieră.

Deși trendul comandă și recomandă șușaneaua ca mijloc de câștig masiv și rapid, la Bulandra nu se aplică. M-a întristat foarte mult să văd actori mari folosiți de teatre mari pentru a scoate bani mulți și repede, din piese submediocre; actorul mare rămâne mare, dar eu am plecat cu o durere.

Buun, să revenim la Bulandra. Am debutat cu „Artă”, la care am râs și am plâns, ambele cu lacrimi. O echipă fantastică, sudată, o regie excepțională.Și un mesaj pe măsură, în lumea noastră decimată de noi înșine.

A urmat, într-un moment revelator și dificil din viața mea, „Îngropați-mă pe după plintă”, un spectacol care scoate scântei sufletești. De foarte foarte mult timp nu am văzut așa ceva. Am și eu un top 10 al spectacolelor, care nu conține de fapt o clasificare pe locuri, ci cuprinde numai fantastice bucăți de suflet ale unor oameni fabuloși și rari. În concluzie, „Îngropați-mă…” stă lângă „Hamletul” lui Tompa Gabor, și da, Mariana Mihuț este cea mai mare actriță de teatru de acum. Am citit undeva că piesa aceasta a fost pusă în scenă special pentru ea, și merită.

A urmat „Ivanov” al lui Andrei Șerban, un regizor revelat mie o dată cu „Spovedanie la Tanacu” ca interogator al firii umane profunde, abuzate și cât de poate de autentice, fără subterfugii, dar cu delicatețe și respect față de misterul ființei. La „Ivanov” m-am delectat cu postmodernismul lui Cehov care își ucide personajul atunci când acesta alege să fie fericit ca toată lumea. O galerie de personaje stabilă, consecventă, bine construită. Bine, recunosc off-record că m-am bucurat de Marius Manole, care este o descoperire continuă.

Ultima piesă a stagiunii (deși nu a fost ultima văzută, dar e ultima care se poate numi piesă și nu compromis) a fost „Însemnările unui necunoscut” cu Mihai Constantin și Virgil Ogășanu. Au fost și alți actori, mulți, un teatru fantasmagoric, nebunesc și înnebunitor, un loc al nebuniei și al unei lupte pe viață și pe moarte pentru demnitate și dragoste. Un Mihai Constantin care a ieșit de sub umbra tatălui lui și a devenit, în fine, el. Energie explozivă, o gamă imensă de sensibilitate și forță, tandrețe și frică de gura celorlalți. Cu siguranță și altele. Și o metaforă a comunismului pe deasupra, care spune – la revoluție sau după – „vă iert și rămân cu voi”. În ce s-a transformat e destul de ușor să ne dăm seama.

Deși stagiunea mi-a lăsat un gust de pelin, spectacolele de anvergură, forță și dedicație de la Bulandra au îndulcit și sunt convinsă că vor îndulci în continuare impactul cu compromisul în care viața noastră de zi cu zi tinde să se transforme.

 

 

Teatrul ca șușanea

Mai 18, 2011

Am început să mă obișnuiesc cu faptul că supapele se scufundă, dar nu-mi pot reține dezamăgirea. Ultimele două spectacole pe care le-am văzut nu se pot numi în niciun caz teatru, deși actorii erau buni. Cu siguranță, nevoia de bani mână oamenii spre prostituție, înțeleasă ca compromis și ca pervertirea talentului (talantului) dăruit lor. Sper să mai dureze destul de mult până când mă voi duce la teatru să văd o telenovelă, lipsită de inteligență și plină de aluzii sexuale, la care toată lumea râde și bate din palme. Și până când publicul asistent va comenta ce bun a fost un spectacol prost, vulgar și pur și simplu plicticos. La ultima piesă eram foarte foarte obosită, și la sfârșit m-am simțit chiar ca și cum aș fi tras un pui de somn.

Probabil lipsa de educație, cultură și interes a publicului contribuie la această dezvoltare fulminantă – și nocivă – a unei subculturi pe scenă. Deși făcut de profesioniști, e greu de numit altceva decât teatru pentru amatori. Sau nici măcar atât. Teatru neconvențional, prin cluburi dar și pe scena unor teatru de prestigiu, unde, înainte, suflete se rupeau, mureau și înviau, pentru a ne arăta unde am ajuns și de ce. Poate și aceste spectacole arată cruntul adevăr, că devenim superficial și hiper-sexuali, și ca toate gândurile noastre se opresc în zona mediană a trupului. Că am devenit numai trup, cu un suflet atrofiat și chircit în robotizare și consumism. Că putem înghiți numai lucruri mestecate, manelizate, șușanele ușurele care să nu ne pună pe gânduri și pe descoperirea de sine.

Pentru mine, ca mare consumatoare de teatru, este o mare tristețe și un semnal de alarmă. Trebuie să filtrez cu atenție tot ce văd și să nu dau curs propunerilor de socializare la o șușanea. Vremurile sunt rele și scurte…

Ce să faci cu un chici

Martie 2, 2011

La început am fost recunoscătoare pentru că cineva s-a gândit la mine. Dar le primesc de atâția ani că am făcut o pungă mare, unde le răstorn automat. Mi-am dat seama că de fapt sunt un nume pe o listă, rapid și eficient bifat. Numai că anul acesta este unul de schimbări majore, așa că le-am transformat. Iată ce a ieșit:

Mesaj umanitar

Februarie 1, 2011

O familie saraca din Botosani are mare nevoie de ajutor. Desi sunt oameni buni si muncitori, destinul i-a aruncat intr-o garsoniera mizera unde stau in chirie si unde se ingramadesc toti 7 ! Mama sta cu cei 5 copii iar tatal gaseste slujbe platite groaznic, care ii distrug sanatatea. Solutia pentru ei ar fi o gospodarie la tara. Daca gasim 100 de ingeri care sa doneze 150 de lei fiecare, putem sa le indeplinim acest vis !
De curand am aflat ca, aproape de noi, in Botosani, o familie traieste o drama. Familia e compusa din mama, tata si 5 copii. Parintii sunt oameni buni, dornici de munca, religiosi. Copii, de asemenea, invata si sunt respectuosi. Aveau o casa asigurata la parintii mamei si totul parea ca decurge bine. Dezastrele au inceput sa se produca in momentul in care mama a decis sa urmeze religia tatalui, care era ortodox. Suparati, parintii ei au decis sa ii alunge din casa, lasandu-i pe toti 7 fara adapost. Disperata, familia a dormit cateva nopti pe unde a putut, pana a reusit sa isi inchirieze o garsoniera dezolanta intr-un cartier foarte sarac al Botosaniului. Tatal a fost diagnosticat, apoi, cu ciroza hepatica. Locurile de munca pe care si le-a gasit au fost un adevarat calvar – platit cu maxim 450 lei / luna. Ultimul dintre ele a fost la o turnatorie unde primea 250 lei / luna ! Numai tratamentul pentru boala lui costa mult mai mult, drept pentru care a neglijat sa il mai ia, starea sanatatii lui agravandu-se. Dar nu s-a oprit totul aici.

Fata lor are o problema a dezvoltarii. Este in crestere, are 16 ani, dar, desi creierul creste in mod normal, craniul nu se mai dezvolta. Are nevoie de o operatie pentru a pune un adaos la craniu pentru a putea rezolva aceasta problema. Visul lor, pentru care se roaga zilnic, este cumpararea unei bucati de pamant undeva, unde prin munca lor sa isi construiasca o casa, pentru a putea sa isi procure singuri mancarea. Monahul Iustin, de la Manastirea Bistrita, a inceput o campanie de ajutorare a acestei familii. Primele doua proiecte au fost un succes : intai, a reusit sa stranga alimente si haine pentru a-i ajuta sa treaca iarna. Apoi, a demarat o campanie de ajutorare a fetei pentru a-i rezolva problemele ce-i afecteaza cresterea.

Al treilea proiect, si cel mai important, poate fi rezolvarea problemelor esentiale ale acestei familii. Am reusit sa gasim in satul Calarasi, judetul Botosani, o gospodarie, care poate fi tot ceea ce trebuie acestei familii. Are 2 000 mp, gard, vie pe rod, teren bun pentru cultura si o casa batraneasca. De aici, aceasta familie are o sansa ! Gospodaria costa 15 000 lei. Printr-un efort comun al monahului Iustin de la Manastirea Bistrita, al mai multor ONG-uri si a mai multor persoane fizice, speram sa convingem 100 de persoane sa dea cate 150 lei pentru realizarea acestui vis.
Consideram ca, desi nimeni nu o duce foarte bine in aceasta perioada, un sacrificiu de acest fel poate sa dea o sansa la viata pentru 7 oameni. Daca doriti sa contribuiti cu 150 lei, va rog sa specificati numele, prenumele precum si e-mailul Dvs. pentru a putea sa va tinem la curent cu progresul acestei actiuni. Puteti face donatii prin transfer bancar, destinatar “Fundatia Episcop Melchisedec” Bacau IBAN RO73 BTRL 0040 1205 L935 6001 – Banca Transilvania. Va rog sa ma contactati la telefon 0745 005 732 (Vlad Fesan) sau e-mail vlad.fesan@gmail.com pentru orice detalii.
Va multumesc !

http://www.slanicmoldova.ro/ingeri/ingeri.htm

 

Ceainării și pasiuni

August 18, 2010

De vreo 4 ani încoace tot beau ceaiuri. Infuzii rar, sunt pasionată de ceaiul verde, și pentru simplul motiv că nu pot bea cafea. Ultima cafea băută, acum vreo 4 ani cred, mi-a provocat amețeli, greață și spasme. În absența unui trezitor matinal sau de miez de zi, am căutat de zor, am văzut că ceaiul negru are același efect cu cafeaua, și m-am apucat cu ambele mâini și cu toate cănile de ceaiul verde. Acum un an, împreună cu o prietenă, visam la o ceainărie, dar n-a fost să fie. Asta nu înseamnă că încă nu mai visez la ea.

Îmi plac ceainăriile pentru că sunt în general locuri în care poți sta liniștit de vorbă cu altcineva, te auzi, nu te deranjează nimeni, în general nu se fumează și nu se bea alcool, ești destul de în siguranță, și ai o varietate foarte largă de băuturi din care poți alege. Și pentru că îmi plac ceaiurile, da.

Caut de mult o atmosferă adecvată unei ceainării. Prima ceainărie a fost Vasiliada, cea de vizavi de Sfântul Gheorghe Nou (km. O). Era studențesc, liniștit, inedit. Da, băncile erau tari, dar era o atmosferă prietenoasă, cu totul specială, și ceaiurile erau foarte foarte bune. Cel mai bun, neegalat încă, tea shake pe care l-am băut vreodată – a ținut puțin, s-a poșircit repede (înghețata nu era suficient de rece, gheața prea puțină). Dar bun de făcut acasă, sigur iese excepțional, am încercat. Era și o librărie, prețuri mici, totul de la pereți la clopoțeii de pe masă, făcut manual. Între timp, Vasiliada a fost înlocuită de magazinul Potirul de Aur. Tot ce-i frumos poate fi înlocuit de ceva mai profitabil. A rămas o vagă impresie, doar câteva luni vara, la Metoc, pe o străduță din zona Armenească, într-o grădină superbă cu un aer boieresc și puțin improvizat, nepus la patru ace. Același ceai bun.

Apoi am descoperit Green Tea, lângă biserica Popa Soare. Mult mai mare (4 saloane și grădina), variat, cu o atmosferă caldă, cu grijă pentru detalii, decorat cu gust. Preferatul meu rămâne Micul Paris, salonul de la mansardă. A da, și cu umor. La Green Tea e greu să nu găsești loc undeva, vara grădina cu trandafiri și flori de tot felul e plină, trebuie rezervată masă din timp. Muzică de anii 20, frumoasă și intimă. Niște dulciuri fabuloase, o adevărată cură de calorii, ai tot mânca. Problema este cu ceaiurile, încă n-am înțeles de ce sunt atât de fade (nu comanda tea shake, o să primești o înghețată topită și nu foarte rece) și de ce parcă toate sunt la fel, chiar și calde. Singurul care mi-a plăcut a fost un rooibos cu fructe de pădure, pe care l-am băut rece, și care a ieșit foarte prost când l-am făcut acasă.

Bineînțeles, refugiul de centru rămâne Cărturești Arthur Verona, cu o grădină mare dar impersonală, și cu o ceainărie la subsol fără atmosferă și cam neîngrijită. Ceaiurile sunt cam ca la Green Tea, nimic deosebit. Oferta din meniu este foarte restrânsă, și nu cuprinde numai ceaiuri, ci și băuturi de toate felurile și mâncare, limonadă, etc. Spațiul, numit în meniu „alternativ”, nu are personalitate, drept care am hotărât că „alternativ” este un eufemism pentru „bun la toate, dar la nimic în mod special”. Dar cu siguranță este locul pe care l-aș alege dacă ar trebui să stau de vorbă cu cineva în plin centru. Și dacă m-ar prinde o ploaie torențială.

Ultima achiziție în palmaresul impresiilor este Bernschutz, noua ceainărie din str. Eremia Grigorescu. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e mai bine aici decât la Cărturești, este tot foarte central, lângă parcul Grădina Icoanei, și ceaiurile sunt foarte bune. De fapt, cumpăr de la Bernschutz de un an, am deja niște obsesii, și îmi place foarte mult modul de conservare și aroma puternică a ceaiurilor. Preferatele mele sunt Sencha Organic și Sencha Spring Tea, ambele cu avantajul clar că sunt fără arome adăugate, și foarte aromate, și bineînțeles verzi. Știind calitatea ceaiurilor, mă așteptam la un spațiu deosebit. N-a fost să fie. Grădina unde vroiam să stau era de fapt două mese mici într-un spațiu mic, cu fața la stradă. O cameră mare cu obiecte și ceaiuri de vânzare. Altă cameră, salonul de fapt, cu o formă interesantă dar o singură fereastră, 4 mese și un fel de bar-paravan care mânca destul de mult spațiu. Problema mare de tot este conceptul. Este o cameră făcută să-ți ia ochii, nu să te bucure și să te relaxeze. Tapetul, partea cea mai tragică, este baroc și este negru. Cu auriu și cu alb, dar majoritar negru. Partea de jos este un gri straniu, destul de tipografic, rece oricum, tot cu figurine menite să dea iluzia optică de mici gipsuri aurii. Hârtie, plastic. Groaznic. Două oglinzi mari (nu mă duc să mă uit în oglindă când beau ceai, ci la cel din fața mea), menite să dea aceeași impresie de lux, cu rame foarte bogate, aurii. Mese albe, rotunde, foarte mici, cu scaune eterogene, nepotrivite (auriu, albastru, alb-grădină de vară și poate singurul care mergea, unul alb cu negru). Bomboana de pe colivă, în partea de sus, gipsuri albe cu niște zbenghiuri aurii. În cameră ochii nu găsesc niciun loc unde să se poată odihni. La baie, aceeași obsesie decorativă (până și făiănțăria e decorată cu argintiu!), dar totuși niște spații de liniște, lăsate albe sau mai puțin decorate. Partea bună e că mi-a plăcut ceaiul, Green Rooibos Lemon and Vanilla, pe care l-am băut cald (știu de ceva timp că ceaiurile reci băute în oraș sunt diluate și fade). Și prețul, până acum cel mai mic din toate ceainăriile.  Continui să fiu fan Bernschutz, dar i-aș sfătui să schimbe măcar tapetul, și să scape de domnișoarele gipsate. Să se joace cu niște dungi, să lase niște spații de relaxare pentru ochi și  să nu decoreze totul. Și să spargă oglinda aia mare, să scape de cea înflorată. Cele cu mai multe fațete pot fi lăsate. A, și treaba cu muzica. Nu consonează deloc cu decorul. Nici cu liniștea pe care un salon de ceai ar trebui să o inducă. Nu știu cine a făcut treaba cu decorul, dar cred că pentru a fi decorator de interior trebuie multă cultură, experiență, spirit ludic. Pentru că aici vin mulți tineri, cred, ar fi bine să facă o cercetare și să vadă ce le-ar place să vadă în ceainărie (culori, obiecte, scaune și mese).

Step out of stress

Iunie 16, 2010

E vară, în București e caniculă, e lume multă și nesimțită, mașini multe, un aer înfundat irespirabil, toate ingredientele pentru a fi cu nervii întinși la maxim, cum zice o prietenă „cu capul”. Furia izbucnește pe unde poate, nu ne iese nimic. Dar dacă, o oră pe zi, am păși dincolo de lumea noastră burdușită cu stres? Pur și simplu. Să bei un ceai bun acasă, între pereții unde verși furia acumulată afară, zilnic, să asculți o muzică ce te transpune în lumea pe care o vrei, și să te bucuri măcar o oră de gândul că ea poate să existe. Să citești ceva scris de un om la care ții și care te face să te simți acasă, adică în locul unde rănile se vindecă. Să citești poezie, să stai să te uiți pe pereți, să râzi cu lacrimi de toate dezastrele întâmplate în ziua respectivă. Să te gândești pe tine, să te analizezi, sau pur și simplu să-ți acorzi o pauză. Greu de găsit o oră pe zi pentru asta. Sigur, e mult mai ușor de găsit același timp pentru colindat prin magazine, uitat la televizor, citit ziare, trăncănit cu altcineva. Și astea sunt activități terapeutice, dar te lasă frustrat pentru că nu mai ai ora aceea pentru tine, în care să treci peste mânii, frustrări și frici, și să te umpli de bucurie și pace. Ne e frică să rămânem singuri cu noi înșine, și de aceea ne izolăm de propria persoană în activități multe și zgomotoase, imitând alți oameni nefericiți dar care garantează că rețeta lor de fericire funcționează. Cred că această oră e complementară rugăciunii, parcă curge din ceea ce ceri în rugăciune, putere să le înduri pe toate. Dar cum Dumnezeu nu ne bagă în traistă și nu ne încalcă voia liberă (sau comoditatea liberă, cum vrei să-i zici), nu o primim dacă nu o cerem și nu facem ceva pentru asta. E nevoie de mult curaj ca să ieși din turma înnebunită și perfect controlată de oameni stresați, tracasați, nervoși, și să zâmbești mai mult, să-ți conturezi valori în lumea asta care se ocupă nonstop de murdărirea lor, să mângâi pe alții și să dai și sufletului tău măcar un prim ajutor. E nevoie de teribil de mult curaj, dar și dacă birui…