Curs Pictura lemn

Incepand de joi voi sustine un curs de arta decorativa pe lemn, la Ceainaria Bohemia TeaHouse. In 6 sedinte de cate o ora si jumatate vom decora 3 obiecte din lemn – o rama cu oglinda, o caseta de lemn si un tablou. Stilurile artistice asimilate vor fi: cubism, art nouveau si arta naiva. Costul intregului curs este de 300 de lei iar pentru cei care se inscriu la toate cele 6 sedinte am un bonus: o sedinta individuala de autocunoastere cu durata de o ora, pe parcursul careia va veti descoperi profilul de personalitate, nevoile psihologice si motivatiile profunde, pe care le veti putea canaliza spre atingerea obiectivelor voastre.Costul include toate materialele necesare si la final veti putea lua obiectele acasa.

Mai multe detalii gasiti aici http://metropotam.ro/evenimente/Cursde-pictura-pe-lemn-Bucuriile-toamnei-event0260944214/, inclusiv numarul la care puteti face rezervari.

Va astept cu drag!

Fascinanta calatorie

Mai 26, 2013

In curand va implini un anisor. De fapt a inceput pe fuga, la sfarsitul unei conferinte, cand mi s-a prezentat pentru prima oara eneagrama. Mi-am identificat imediat tipul de personalitate si, datorita intuitiei mele semnificative, si pe cele ale celor apropiati mie. O zi mai tarziu eram pusa fata in fata, nemijlocit, cu autobiografia mea. De asta am si renuntat s-o mai scriu. Tot atunci am vazut ce poveste rasuflata era viata mea, dominata de pattern, de patima, frica si compulsie. La prima editie a conferintei nationale de eneagrama constientizarile s-au tinut lant. Apoi am inceput sa fac pasi curajosi si durerosi pentru a iesi din schema de comportament care ma bloca. Nu as fi putut face asta fara sustinere si acceptare. De curand, in cadrul unei formari in parenting, care include o secventa de formare in eneagrama, am primit un dar minunat: am inceput sa simt compasiune pentru cei care mi-au facut rau. Asa a inceput aventura mea cu eneagrama, si astept cu nerabdare sa vad ce imi va mai livra si cum ma va ajuta sa imi dau masca jos si sa fiu, in acelasi timp, libera, demna de iubit, frumoasa, stralucitoare, realista, sensibila si smerita. Este o aventura de o viata, si sunt serioasa in privinta ei.
Asa ca, daca te misti in cerc, lucrurile se repeta, ti-e frica, esti anxios, te doare totul, nu esti multumit de viata ta si de unde merge ea, avem acum sansa sa punem lucrurile pe un fagas constructiv si autentic. Dar doar daca esti serios in legatura cu asta. Daca vrei sa-ti mai petreci si urmatorii 20 de ani plangandu-te, ia o perna si culca-te pe partea cealalta. Pana la urma, viata ta este doar responsabilitatea ta.
Anul acesta va avea loc a doua editie a conferintei de eneagrama, dedicata celor care vor sa faca o schimbare semnificativa si sa construiasca cu adevarat. Ce? Propria viata. Modelul este precis si mie mi-a oferit un inceput bun, plus toate satisfactiile de pe parcurs. In cadrul conferintei se va discuta inclusiv despre corespondenta intre eneagrama si scrierile Sfintilor Parinti. Inclusiv despre copii. Inclusiv despre… patimi si cum sa iesim din ele. Asa ca eu te astept acolo. Doar daca chiar vrei o schimbare substantiala si semnificativa in viata ta. Inscrieri aici

Cadou

August 27, 2012

Tocmai am primit un cadou. Sau îl voi primi. La anul îmi sărbătoresc ziua de naștere cu 5 zile mai devreme… cei 21 de ani

Cine a zis că nu ne aude nimeni?

Masaj intern

Iunie 9, 2012

Tocmai în criză, râsul face bine. Mai ales de necaz.

Vanghelie dixit:

Vocea mea se va face auzită oriunde. Și pe sub apă.

Cine nu are loc de mine… nu mă interesează, să se înghesuiește!

Numai cine nu lucrează nu poate să i se impute că poate să fie și mici greșeli, dar nu astea.

Nu există ființă umană, fie că locuiește în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.

Soarta mea a fost hotărâtă de destin.

Sunt oameni tineri, oameni care sunt prezenți aici, în față, și pe care vreau să le mulțumesc.

De când mă știu eu copil, mă urcam în pom și mâncam corcoduși.

A posteriori, toți înțelegem de ce afișul electoral cu Ei te-am mințit la GREU, eu spun ce cred MEREU este atât de amuzant. Pe lângă faptul că se vede cu ochiul liber: dacă e ales Vanghelie, va fi GREU MEREU

 

Geamantanul

Februarie 17, 2012

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor

To kill for

Noiembrie 29, 2011

În mizerie fiind, mizerie materială (tot mizerie se cheamă și toate lucrurile pe care le ai cu condiția să plătești mult timp pentru ele, pentru că de fapt ai doar iluzia posesiei, ele posedându-te pe tine de fapt) și disperare sufletească, pentru ce am omorî? Sau, cum putem fi păcăliți, duși, mânați, determinați să omorâm? Să vă dau niște sugestii. Cine dintre noi ar omorî pentru o pereche de ghete galbene? dar pentru o bicicletă? pentru o mașină? atunci, poate o casă nouă? ahhhh, pentru o viață mai bună! Asta da! Merită? Parcă văd fața celui întrebat. Sigur ar fi vehement și ar spune NU! pentru nimic în lume nu aș omorî un om. Nici măcar pentru a scăpa din mizerie. Trebuie să ținem cont că cel întrebat nu e un criminal în serie, e un om cinstit care nu a mai fost plătit de… 1 an să zicem și care ar dori poate niște pantofi sau niște haine noi. Nu e nicio crimă, nu? e civilizație. Adică, totuși, la urma urmelor, suntem oameni civilizați, nu putem umbla rupți pe stradă. Poate niște lecții de franceză? un guler de blană? nu natural, desigur. Pentru un miliard? de dolari. sau de euro. Noi toți știm că o viață omenească nu face mai mult de câteva mii… Oricâți de vehemenți am fi, time only will tell… time and poverty.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Bilete la FNT

Octombrie 12, 2011

Acum 10 ani, când eram în anul 2 de facultate, am fost prima oară la un spectacol care se juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Spectacolul era Hamlet de Tompa Gabor, cu Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin și alții. Am stat în ultimul rând de la balcon, în sala mare a TNB, și din tot spectacolul am văzut doar chelia lui Pintea când ieșea in partea din față a scenei, acolo unde scena nu are acoperiș și văd și cei de la balcon. Sigur, habar n-aveam că există FNT pe vremea aia, și nici Internet nu aveam, deci nu prea puteam fi la curent cu ce, când și unde se petrece. Chiar dacă nu am văzut nimic, magia spectacolului m-a atins. Este, cred, cea mai bună montare a lui Hamlet din România, căci de celelalte nații n-am habar. Oricum, pentru mine este pe acea listă de spectacole a căror simplă amintire îmi dă o bucurie imensă. Văzându-l mai târziu la televizor (știu, nu e deloc același lucru), mi-am dat seama că e un spectacol a cărui fiecare secundă este lucrată și trecută prin întreaga sensibilitate a unor oameni frumoși și mari.

Anul trecut am aflat întâmplător că la FNT urma să vină o piesă regizată de Silviu Purcărete; se juca la Bulandra și am zis că sigur, dar sigur, voi obține bilete. N-a fost să fie. M-am uitat pe site, nu era afișat nimic, și peste 5 minute când m-am uitat din nou, și apoi am sunat la teatru, mi s-a spus că biletele se epuizaseră. 5 minute=0 sală.

Anul aceasta am aflat de FNT din timp, de pe site-ul TNB și mi-am propus să le vânez. Sunt trei spectacole pe care vreau să le văd, și nu voi merge după ele nici la Cluj nici la Budapesta. Așa că am trecut la acțiune, și la o factură telefonică generoasă. Am sunat la teatre, pentru că pe site-urile lor nu era afișat nimic, și pe vreaubilet.ro unde, conform fnt.ro, puteam cumpăra online, nu exista nici dâră de FNT. La Național am dat de un domn drăguț (foarte, este același datorită căruia am putut rezerva bilete la avanpremiera cu Sinucigașul, și care se pare că știe că menirea lui e să vândă bilete, nu să pună lumea pe drumuri inutil) și am putut rezerva bilete. Apoi, m-am înarmat cu răbdare (de împrumut, pentru că eu n-am așa ceva) și am torturat casieriile de la Odeon și Bulandra. La Odeon mi s-a spus cu exactitate: marți la 11.30 punem biletele în vânzare. La telefon, marți la 11.40, mi s-a spus senin: nu se fac rezervări. Bine, nici dacă vin într-o oră după ele? Niet. Mi-am luat picioarele la spinare și hai la Odeon. Am ajuns la ora 15, eram 3 persoane la coadă și, din cele 3 reprezentații cu spectacolul visat de mine, se epuizase deja 1. Adică între 11.30 și 14.30. Pe când stăteam eu la coadă s-a epuizat și a doua. La cea mai bună piesă a stagiunii trecute, în total, pentru toate cele 3 reprezentații, erau 105 locuri (prețul lor era dublu decât al unui bilet normal, din cauza penuriei de locuri). Mult? Hm.Viziunea regizorului, știu. Un domn de la coadă mi-a explicat că nu am de ce să fiu revoltată, pentru că FNT nu este un festival național (adică la care poate participa națiunea) ci unul de nișă. O domnișoară ne-a anunțat cert că la Bulandra se pun biletele în vânzare după ora 16. Nu se știe când după, casa fiind deschisă până la ora 20. Ajunsă acasă, m-am uitat pe bulandra.ro și am văzut că, într-adevăr, se pusese programul. Doar spectacolul la care vroiam eu bilete, nu se știe cum, fusese uitat. O scăpare. Pe eventim.ro am putut rezerva bilete, dar în rândul 2. Mi-am dat seama a doua zi că asta ar fi însemnat să stau fix sub supratitrare, deci să mă delectez cu imaginea, dar nu cu textul, în maghiară. Am sunat la teatru, unde mai existau bilete. 3 în rândul 11 și câteva în rândul 13. Am sunat la prima oră după ce se puseseră în vânzare. Nu, nu e nici deja vu, nici coincidență. E o mentalitate conform căreia trebuie să fie ușor de găsit bilete/acces la spectacole proaste, vulgare, sub-culturale, și imposibil la ceva valoros. Este un trend general de tâmpire, cu siguranță dictat de sălile mici și de prețurile mari, dar și de voința noastră. Dacă s-ar vrea, sigur s-ar putea. Dacă nu…

Sper să am aceeași răbdare și disponibilitate și la anul, să alerg după bilete la teatru și să-mi tocesc nervii o săptămână dintr-o viață și așa mult, mult prea scurtă. Este și asta o nevoință, cultul și cultura având menirea să ne ascută vederea Celui ce ne-a dăruit-o.

Din nou dragoste

Septembrie 24, 2011

Pare straniu ca un om ca mine, care are atât de puțină dragoste („atât de puțină” este un eufemism pentru „deloc”) să se tot învârtească în jurul acestui subiect. Totuși, ultimele zile mi-au confirmat ceva ce am învățat în anul ce s-a scurs, și aș vrea să notez aici, poate mă va ajuta să văd lucrurile mai clar în viitor. Pe când eram eu tânără și îndrăgostită (încă sunt îndrăgostită, altfel n-aș putea trăi) dragostea era ceva foarte des auzit. Lumea iubea, sau dacă nu iubea, vroia cu tot dinadinsul să iubească. Era un deziderat. Acum, dezideratul s-a schimbat nesemnificativ, și se răsfrânge (sau răs-frânge) aceeași lume, înnebunită după a avea. Dacă iubești ceva, trebuie să ai acel ceva, și după un timp nu-l vei mai iubi, deci îl vei recicla sau îl vei schimba cu ceva mai nou. Dar dacă iubești pe cineva? Apare un impediment minor, și anume faptul că persoana respectivă are -cică – și suflet, inimă, în fine, ceva pare-se fragil și care va provoca durere în momentul în care va fi reciclat pentru altcineva – mai tânăr, suplu, amuzant, interiorizat, exteriorizat, într-un cuvânt cineva care reflectă mai bine iubitorul. De obicei sentimentul generos numit dragoste rămâne doar o pasiune la modă și ușor de stins. Ce se întâmplă dacă este dragoste adevărată? Să zicem că ai în spate 20 de ani de căsnicie, copii, familie, afacere, ai alergat disperată în acești 20 de ani doar pentru a face totul bine și pentru a nu-l refuza niciodată pe cel pe care îl idolatrizezi – Soțul. Ce se va întâmpla în sufletul tău când el va hotărî să te schimbe pe un model superior? Să rupă. Bine, asta e posibil să îți rupă sufletul, dar nu aici e buba. Ce se întâmplă atunci cu dragostea pe care ai invocat-o (față de tine, de el, de ceilalți) în acești 20 de ani? Se va transforma în ură? răzbunare? interdicție? Sau va rămâne, intactă (deși oribil și insuportabil de dureroasă) în ciuda modului în care ai fost tratată. Este dragoste numai dacă rămâne. Sub orice aspect – grijă, păs, dorința de împlinire a iubitului – ea nu dispare. Poți s-o uiți dar ea se întoarce și te dă pe spate cu intensitate atunci când iubitul îți atinge clipele.

În seara asta, pentru mine, s-a deschis stagiunea. Este o piesă care așteptam să se întâmple anul trecut, cu o Doamnă minunată, superbă, excepțională – și oricâte superlative aș folosi, toate pălesc când zâmbește, sau când plânge, sau când este pur și simplu – și care m-a surprins anul acesta. O piesă cu un singur defect: e mult prea scurtă. Mai vroiam clipe de intensitate, de putere, de poezie, de lașitate, de minciună, de adevăr, de ascundere, de bunătate. Și eu m-am legat, o oră, de ele ca de aer. Și când au plecat, parcă nu mai puteam respira. Este o piesă despre această dragoste, care se confruntă cu minciuna, lașitatea, răutatea și câte altele, și care continuă să existe, pentru că nu poate dispărea.

Și acum să luăm altă magnitudine. Nu mai este gospodina, este Dumnezeu. Nu e o diferență foarte mare, doar una de scară. Pentru că eu dragostea Lui o înșel și o îndurerez de mii de ori în fiecare zi. Și atunci, cum să nu fie o minune că nu mă părăsește, că nu mă urăște, că nu îmi întoarce spatele, că nu mă înșeală, nu mă minte, nu stă de vorbă cu altcineva în timp ce eu încerc cu disperare să-L apelez? Cum să ignor toate mângâierile, tandrețurile, poantele, bunătățile care se prăvălesc peste mine? Și de ce le-aș ignora, când dragostea Lui mișcă lumea pentru mine, clipă de clipă?

Teatrul pieselor epocale

Iunie 16, 2011

Anul acesta a existat un singur teatru. Deși am mai fost pe ici pe colo, și am văzut chiar și o piesă excepțională „în deplasare”, a fost stagiunea Bulandra. Cu excepția „Căsătoriei”, toate piesele au fost văzute la primele reprezentații – ultima chiar la avanpremieră.

Deși trendul comandă și recomandă șușaneaua ca mijloc de câștig masiv și rapid, la Bulandra nu se aplică. M-a întristat foarte mult să văd actori mari folosiți de teatre mari pentru a scoate bani mulți și repede, din piese submediocre; actorul mare rămâne mare, dar eu am plecat cu o durere.

Buun, să revenim la Bulandra. Am debutat cu „Artă”, la care am râs și am plâns, ambele cu lacrimi. O echipă fantastică, sudată, o regie excepțională.Și un mesaj pe măsură, în lumea noastră decimată de noi înșine.

A urmat, într-un moment revelator și dificil din viața mea, „Îngropați-mă pe după plintă”, un spectacol care scoate scântei sufletești. De foarte foarte mult timp nu am văzut așa ceva. Am și eu un top 10 al spectacolelor, care nu conține de fapt o clasificare pe locuri, ci cuprinde numai fantastice bucăți de suflet ale unor oameni fabuloși și rari. În concluzie, „Îngropați-mă…” stă lângă „Hamletul” lui Tompa Gabor, și da, Mariana Mihuț este cea mai mare actriță de teatru de acum. Am citit undeva că piesa aceasta a fost pusă în scenă special pentru ea, și merită.

A urmat „Ivanov” al lui Andrei Șerban, un regizor revelat mie o dată cu „Spovedanie la Tanacu” ca interogator al firii umane profunde, abuzate și cât de poate de autentice, fără subterfugii, dar cu delicatețe și respect față de misterul ființei. La „Ivanov” m-am delectat cu postmodernismul lui Cehov care își ucide personajul atunci când acesta alege să fie fericit ca toată lumea. O galerie de personaje stabilă, consecventă, bine construită. Bine, recunosc off-record că m-am bucurat de Marius Manole, care este o descoperire continuă.

Ultima piesă a stagiunii (deși nu a fost ultima văzută, dar e ultima care se poate numi piesă și nu compromis) a fost „Însemnările unui necunoscut” cu Mihai Constantin și Virgil Ogășanu. Au fost și alți actori, mulți, un teatru fantasmagoric, nebunesc și înnebunitor, un loc al nebuniei și al unei lupte pe viață și pe moarte pentru demnitate și dragoste. Un Mihai Constantin care a ieșit de sub umbra tatălui lui și a devenit, în fine, el. Energie explozivă, o gamă imensă de sensibilitate și forță, tandrețe și frică de gura celorlalți. Cu siguranță și altele. Și o metaforă a comunismului pe deasupra, care spune – la revoluție sau după – „vă iert și rămân cu voi”. În ce s-a transformat e destul de ușor să ne dăm seama.

Deși stagiunea mi-a lăsat un gust de pelin, spectacolele de anvergură, forță și dedicație de la Bulandra au îndulcit și sunt convinsă că vor îndulci în continuare impactul cu compromisul în care viața noastră de zi cu zi tinde să se transforme.

 

 

Beauty hunting

Mai 28, 2011

De câțiva ani o vânez conștient. Când merg la teatru, la film, când cumpăr cărți. La teatru o vânez mai ales în public. Mă uit cât de minunați sunt oamenii care vin la teatru, mai ales în timpul săptămânii, când toată lumea aleargă și își pune sufletul la index. Mă uit după ea pe stradă, la prietenii mei. O văd strălucind fantastic și îndulcind totul cu o lumină bună. Dar momentele în care fac colecție de frumusețe, hard-copy și ușor de stivuit, sunt târgurile de carte. De doi ani cumpăr cărți aproape numai de la târguri; cantitatea mă ajută să prioritizez corect și să nu aleg la întâmplare. În general știu dinainte ce vreau și unde să mă duc. Nu vânez ultime apariții, și la ultimul târg am văzut că editurile pot scoate cărți care figurează ca epuizate, numai pentru că este târg și lumea cumpără.

Ieri am fost la Bookfest la o oră neaglomerată, și m-am putut bucura în tihnă de spațiu și de cărți. Lansările abia începeau, așa că nu mi-am schimbat prea mult lista cu care venisem. Nu știu de ce, mi s-au părut mai puține standuri decât în anii anteriori, poate pentru că lipseau cititorii. O doamnă între două vârste, de la Univers, s-a ridicat cum m-a văzut că mă apropii și mi-a recomandat două romane, pe care nu le-am cumpărat pentru că nu mă atrag prea tare romanele  de când am terminat facultatea. Dar am apreciat și gestul și amabilitatea. La Polirom se lansa Marta Petreu și a fost singura coadă pe care am făcut-o. Am cumpărat mult mai puține cărți decât anii trecuți, și din cauza bugetului limitat (pe care sigur că l-am depășit) dar și din cauză că am mers singură. Sunt fericită totuși că pe rafturile mele cele noi se răsfață cărți frumoase, scrise de oameni frumoși, care au fost în stare să-și treacă peste suferință și umilință și să rămână nestemate. Da, familia Pillat de la Humanitas, Anania de la Polirom și Antonie Bloom de la Sophia.

Și de parcă nu ar fi fost de ajuns atâta frumusețe, seara am fost la teatru, unde am văzut un om incredibil care nu s-a mai refugiat în imitații cutremurătoare, și a bătut toate recordurile. Dacă se pot numi așa niște jaloane de sensibilitate, forță și talent… așa cum se spunea și în piesă, un om generos. Dar asta merită un articol separat