O viață lungă

Decembrie 14, 2012

,Uimitorul bărbat care a trăit 250 de ani
Autor: MARIA  TIMUC

Acesta a fost titlul unui articol apărut în New York Times la data de 6 mai 1933, când ziarul anunţa moartea lui Li Ching Zuen, un vin­de­că­tor chinez, născut în anul 1677. Documentele vremii atestau că guvernul chinez l-a felicitat cu ocazia împlinirii vârstei de 150 de ani, iar apoi la 200 de ani. „În momentul morţii sale arăta ca un bărbat de 50 de ani”, aşa cum dovedeşte şi o fotografie făcută în anul 1927. „Vindecătorul acesta s-a alăturat armatei chineze la vârsta de 71 de ani ca instructor de arte marţiale şi consultant tactic”, spune Susan Shumsky în cartea cu titlul „Ascensiunea – comuniunea cu maeştrii nemuritori şi cu fiinţele de lumină”(Ed. For You). Aceeaşi sursă citează descrierea ui­mitorului bărbat, făcută de generalul Yang Shen într-un raport militar, intitulat „O relatare reală referitoare la un bătrân în vârstă de 250 de ani, purtător de noroc”: „Se poate deplasa foarte rapid prin munţi, deşi are aproape 250 de ani.(…) La o singură masă consumă trei farfurii de orez, pui şi alte tipuri de carne”. Secretul vieţii lungi, descris chiar de Li Ching Zuen, este acesta; „Omul trebuie să aibă inima liniştită, să rămână la fel de calm ca o broască ţestoasă, să meargă la fel de sprinţar ca un porumbel şi să doarmă la fel de adânc ca un câine”.

Secretul vieţii lungi, dezvăluit de un om  care a trăit o viaţă nefiresc de lungă, conţine trei ele­mente esenţiale; pacea interioară, calmul „broaştei ţestoase”, mersul sprinten, deci miş­carea şi somnul bun. Dar, cea mai importantă din­­tre toate, cea din care se nasc toate, şi miş­ca­­rea sprintenă, şi somnul bun este, de fapt, com­­ponenta interioară; „pacea”. „Dacă oa­me­nii ar avea inima liniştită şi ar sta mereu într-o stare de pace interioară, ar putea trăi şi un secol”, spunea acelaşi vindecător. Consul­tând biografia lui, însă, constatăm că el era ins­truit în domeniul vindecării cu ajutorul plan­te­lor medicinale şi, poate, că acesta este un alt in­gre­dient indispensabil vieţii lungi, dar unul pe care nu l-a menţionat în descrierea citată mai înainte. Este probabil, însă, ca farmacia naturii să fie doar ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pentru cazurile în care ne pierdem pacea lăuntrică şi, o dată cu ea, ne pierdem vitalitatea, capaci­ta­tea de a ne mişca rapid, precum şi somnul bun.

Noi dobândim energie şi vitalitate prin mişcare, prin efort fizic constant, făcut zi de zi, dar şi prin somn, unde ne încărcăm bateriile uzate în stare de veghe. Uzura esenţială nu pro­vine din mişcarea fizică; consumul de energie şi lipsa de vitalitate nu au cauza într-un exces de ordin fizic, ci în unul mental, interior.

Ne obo­seşte şi ne vlăguieşte neliniştea, nu mişcarea. Ne surmenează grija şi stresul, nu munca. Ne îm­bătrâneşte ura şi iritarea, supărarea şi ne­mul­ţumirea, ne pierdem energia şi vitalitatea prin consum nervos, mai degrabă decât prin consum fizic. Un somn bun ne realimentează fizic şi psihic, ne hrăneşte cu energie şi cu pu­te­­re pentru că în somn ne reconectăm cu sursa vieţii, cu puterea „păcii interioare”, pe care n-o mai frânge mintea, nici n-o mai tulbură emoţiile şi grijile noastre. Dacă izbutim să rămânem într-o stare de calm interior şi de pace în timpul activităţilor zilnice noi rămânem în contact cu „sursa vieţii”, cu adevărul care ne că­lău­zeş­te şi ne îngrijeşte. Pacea interioară este starea noastră naturală, cum tendinţa de a ne face griji continuu şi a ne irita, a ne simţi nemulţumiţi şi nefericiţi indică tocmai faptul că ne „scoatem din priză” sau ne deconectăm de la Sinele nostru. Nu doar că suntem mai puţin inspiraţi prin ne­mulţumire şi nelinişte, nu doar că ne sugru­măm singuri energia, nu doar că întrerupem re­­laţia cu bateriile naturale ale vieţii, dar îm­bă­trâ­nim mai repede şi trăim mai puţin. „Nu te în­grijora pentru ziua de mâine, căci Dumnezeu ştie ce-ţi trebuie şi îţi va da”, spunea Iisus şi, într-un fel, spunea că mintea noastră nu ne adu­ce lucrurile de care avem nevoie, dar con­tac­tul cu pacea lăuntrică o poate face. Căci în pa­­cea aceasta tace mintea, dar vorbeşte Dum­ne­­zeu. În pacea aceasta, Egoul se topeşte, dar se aude şi se vede puterea energiei care susţine via­ţa în întregul univers. Poate că de aceea Bi­blia spune „Pacea să fie cu voi”. Căci da­că pacea-i cu noi, este tot ce avem nevoie pentru via­ţă, inclusiv ce avem nevoie pentru o via­ţă lungă.

Mesaj umanitar

Februarie 1, 2011

O familie saraca din Botosani are mare nevoie de ajutor. Desi sunt oameni buni si muncitori, destinul i-a aruncat intr-o garsoniera mizera unde stau in chirie si unde se ingramadesc toti 7 ! Mama sta cu cei 5 copii iar tatal gaseste slujbe platite groaznic, care ii distrug sanatatea. Solutia pentru ei ar fi o gospodarie la tara. Daca gasim 100 de ingeri care sa doneze 150 de lei fiecare, putem sa le indeplinim acest vis !
De curand am aflat ca, aproape de noi, in Botosani, o familie traieste o drama. Familia e compusa din mama, tata si 5 copii. Parintii sunt oameni buni, dornici de munca, religiosi. Copii, de asemenea, invata si sunt respectuosi. Aveau o casa asigurata la parintii mamei si totul parea ca decurge bine. Dezastrele au inceput sa se produca in momentul in care mama a decis sa urmeze religia tatalui, care era ortodox. Suparati, parintii ei au decis sa ii alunge din casa, lasandu-i pe toti 7 fara adapost. Disperata, familia a dormit cateva nopti pe unde a putut, pana a reusit sa isi inchirieze o garsoniera dezolanta intr-un cartier foarte sarac al Botosaniului. Tatal a fost diagnosticat, apoi, cu ciroza hepatica. Locurile de munca pe care si le-a gasit au fost un adevarat calvar – platit cu maxim 450 lei / luna. Ultimul dintre ele a fost la o turnatorie unde primea 250 lei / luna ! Numai tratamentul pentru boala lui costa mult mai mult, drept pentru care a neglijat sa il mai ia, starea sanatatii lui agravandu-se. Dar nu s-a oprit totul aici.

Fata lor are o problema a dezvoltarii. Este in crestere, are 16 ani, dar, desi creierul creste in mod normal, craniul nu se mai dezvolta. Are nevoie de o operatie pentru a pune un adaos la craniu pentru a putea rezolva aceasta problema. Visul lor, pentru care se roaga zilnic, este cumpararea unei bucati de pamant undeva, unde prin munca lor sa isi construiasca o casa, pentru a putea sa isi procure singuri mancarea. Monahul Iustin, de la Manastirea Bistrita, a inceput o campanie de ajutorare a acestei familii. Primele doua proiecte au fost un succes : intai, a reusit sa stranga alimente si haine pentru a-i ajuta sa treaca iarna. Apoi, a demarat o campanie de ajutorare a fetei pentru a-i rezolva problemele ce-i afecteaza cresterea.

Al treilea proiect, si cel mai important, poate fi rezolvarea problemelor esentiale ale acestei familii. Am reusit sa gasim in satul Calarasi, judetul Botosani, o gospodarie, care poate fi tot ceea ce trebuie acestei familii. Are 2 000 mp, gard, vie pe rod, teren bun pentru cultura si o casa batraneasca. De aici, aceasta familie are o sansa ! Gospodaria costa 15 000 lei. Printr-un efort comun al monahului Iustin de la Manastirea Bistrita, al mai multor ONG-uri si a mai multor persoane fizice, speram sa convingem 100 de persoane sa dea cate 150 lei pentru realizarea acestui vis.
Consideram ca, desi nimeni nu o duce foarte bine in aceasta perioada, un sacrificiu de acest fel poate sa dea o sansa la viata pentru 7 oameni. Daca doriti sa contribuiti cu 150 lei, va rog sa specificati numele, prenumele precum si e-mailul Dvs. pentru a putea sa va tinem la curent cu progresul acestei actiuni. Puteti face donatii prin transfer bancar, destinatar “Fundatia Episcop Melchisedec” Bacau IBAN RO73 BTRL 0040 1205 L935 6001 – Banca Transilvania. Va rog sa ma contactati la telefon 0745 005 732 (Vlad Fesan) sau e-mail vlad.fesan@gmail.com pentru orice detalii.
Va multumesc !

http://www.slanicmoldova.ro/ingeri/ingeri.htm

 

Ceva frumos

Septembrie 5, 2010

În ultima săptămână m-am dorit lovită intempestiv de ceva frumos, numai că tot ce am găsit a fost frică, disperare, urâciune. Am primit azi un link cu un filmuleț care durează cam o oră în total (sunt 6 părți, fiecare sub 10 minute). Este frumosul pe care îl căutam.

Accidentalicitate

Aprilie 27, 2010

Cuvânt inexistent în română, pe care îl folosesc pentru a descrie un mod contemporan de a gândi/fi/simți. Ultimul roman pe care l-am citit, The Accidental Man, de Iris Murdoch, îl ilustrează până la cele mai teribile consecințe. Ceea ce acum câteva zeci de ani era nu numai ficțiune, dar chiar și în cadrul ficțiunii era ostracizat, acum a devenit un comportament normal, și o scuză pentru greșeli pentru care, de fapt, nu noi suntem de vină. Exemplu din roman: personajul principal, Austin, „bărbatul accidental”, rămâne fără bani și este șantajat (cu sume mici) de tatăl vitreg al unei fetițe pe care o omorâse în timp ce conducea beat turtă; tatăl vine și îi aduce un roman pe care îl scrisese, îl forțează să îl citească și îi cere iarăși bani – exasperat, Austin îl lovește cu un colț metalic al biblioraftului în care era romanul, în moalele capului, și tatăl vitreg leșină. Atunci când apare fratele lui Austin, vinovatul declară solemn: o să spun că tu ai fost de vină, eu nu am făcut nimic grav. Așadar, un om a cărui viață este formată din nenumărate accidente, care hotărăsc – aparent – în locul lui, ce va urma. Un exemplu din viața reală: o fată de 14 ani l-a bătut măr (adică până i-a dat sângele) pe un coleg al ei pentru că o împungea cu degetul în coastă. Iarăși, s-a enervat și a reacționat, nu este vina ei, nu? Bine, băiatul putea să moară, dar ce contează?

Unul dintre duhovnicii mei mi-a spus la prima spovedanie: să știi că nimeni nu este de vină pentru cum reacționezi tu, este doar responsabilitatea ta. Cineva care își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale nu mai este un om accidental. Nu mai dă vina. Devine mai întreg, obține puterea pe care o primești când înveți să te stăpânești. De ceva timp toate par a fi ieșit de sub control. Vedem reacții necontrolate, mult peste limită, cam peste tot, o înrăire și egoizare în masă. Din ce în ce mai rar se vede principala caracteristică a omului, dăruită de Dumnezeu, care îl apropie de Creator: voia liberă exercitată în direcția umanizării, nu a animalizării, a responsabilizării, nu a victimizării. Un creștin nu este niciodată victimă, tocmai pentru că are voie liberă și știe asta (mă refer la voia liberă de a nu da în cap, nu la instinctul de a reacționa cu violență, ură, etc.). În Rugăciuni pe malul lacului, Sfântul Nicolae Velimirovici spune la un moment dat (nu am găsit citatul, parafrazez) că creștinul nu este ca florile, frunzele și viermii dintr-un cireș, nu este suflat în altă parte de vânt, nu este schimbător. El este stabil, responsabil, pentru că stă bine întemeiat pe Piatra Vieții, cea neschimbătoare și neclintită. Rămâne să încercăm să trăim asta, alegându-ne și culegându-ne mai clar valorile și victimizându-ne mai puțin. Alternativa (în cazul în care nu avem curaj să devenim și să rămânem oameni) este să ne omorâm între noi.

Oamenii s-au obișnuit

Aprilie 26, 2010

Am fost ieri la Teatrul de Comedie, la 2 piese de Ionescu – Cântăreața cheală și Lecția. Motivul principal a fost că nu am văzut niciodată Cântăreața cheală pe scenă, și cum cronicile erau excelente, am profitat. Scenografia, la ambele, a fost extraordinară. Fantastică ideea proiecțiilor, atât a ceea ce se întâmpla pe scenă, cât și a unor imagini deformate, distorsionate, din generația emo, care se potriveau mănușă cu Ionescu și cu ce a vrut să exprime în Cântăreața cheală. Cântăreața cheală a fost jucată cu o plăcere teribilă de actori, este un spectacol unitar, care merge uns, plin de idei regizorale excepționale, ce completează, ca și scenografia, ideea dramaturgului. Problemele au apărut la Lecția. Ele au fost atât de mari că am crezut că regizorul era altul, dar nu. Scenografia, tot foarte bună. Foarte bună ideea cu prezervativul pus alături de un cuțit, amândouă instrumente ale omorârii inocenței, curățeniei, firescului. La fel, proiecția unui cuplu (profesorul și eleva lui, tocmai ucisă) căutând o rochie de mireasă prin vitrine. Excelent jocul cu manechine, parcă desprins din Colecționarul lui Fowles. La piesa asta au fost două probleme: actorul care îl interpretează pe profesor (excelent în prima piesă) și ultima parte. Poate știți, se mai joacă o Lecție la TNB. Rolul principal și regia – Mălăele. O piesă foarte foarte foarte bună, cu economie de mijloace, cu hohote de râs, cu un actor generos și cu o elevă care întruchipează perfect elevul conștiincios dar idiot care înnebunește orice profesor, cu un final care cade ca o grenadă, dar atât. Deci, un spectacol de mare succes. Ei bine, actorul din Lecția de la Comedie îl imită pe Mălăele – în special vocea, e ceva teribil. Uită însă că Mălăele nu aparține piesei aceleia, ci propriei sale piese, de la TNB. Nu are nici expresivitatea, nici generozitatea, nici mijloacele artistice pentru a atinge unitate cu această imitație evidentă; are, desigur, propriile mijloace artistice, dar nu le folosește. Poate îl admiră pe Mălăele (și eu, mai ales după Lecția), și nu se poate desprinde de el. Totuși, ar trebui. O parte imensă din piesă o ocupă finalul – un viol și un omor. Este un timp prelungit, macabru, care nu știu cât se potrivește cu ce a vrut Ionescu să spună. Este un moment căruia i se dă prea multă atenție. După omor, ideile regizorale înfloresc din nou: fata ucisă este împachetată într-o hârtie, ca o bucată de salam, încă una la numărătoare, ca să fie băgată în beci se scoate un borcan imens cu murături, ce realizează o echivalență om-lucru, și așa mai departe. Gustul amar, de sânge, este cel cu care rămâi. După mine, ordinea pieselor ar trebui inversată – mai întâi Lecția și după Cântăreața cheală.

Gustul amar lăsat de piesă este minuscul față de gustul oribil pe care mi l-a lăsat reacția spectatorilor. Erau foarte mulți tineri în sală, până în 20 de ani, dar nici cei până în 30 nu au fost mai prejos. În momentul omorului în sală s-a râs în hohote. Și în momentul violului. Și în cel al împachetării. Și la replica „vezi să nu o doară” – poate cea mai umană din întreaga piesă. Teribil mi s-a părut că viața a ajuns să fie un nimic și că omuciderea ne provoacă hohote de râs. Așa tare am ajuns să disprețuim viața. La un moment dat, în timp ce scapă de cadavru, menajera spune „Oamenii s-au obișnuit”. Probabil a fost cel mai șocant moment din ultimul timp. Clar, publicul nu era dus la teatru, dar nici nu era prea umanizat, fapt (aproape) ireparabil. Suntem așa bombardați cu pornografie și cu crime că le găsim distractive. Ceea ce dovedește că am ajuns găunoși, oligofrenici, fără valori, gata să ucidem cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mie îmi provoacă o durere oribilă, dincolo de orice absurd. Iarăși, viața îl bate pe Ionescu.

Bătaia din şcoală

Aprilie 20, 2010

Nu bătaia pe care o dau profesorii elevilor, aceea e nepedagogică, periculoasă, animalică, un atac la adresa drepturilor omului. Ea trebuie interzisă, urâtă de-a binelea, niciodata aplicată. Bătaia pe care şi-o dau elevii unii altora. Nu în pauze, nu ca accident, nu în joacă. În oră, ca izbucnire de trăsnet. Bătaia pe care nimeni nu o poate opri. Cu picioarele şi cu pumnii în cap. Ea este normală, lipsită de orice urmă de animalism, şi trebuie aplicată des. Nu? Cum să nu, de moment ce face viaţa înfricoşătoare, învăţatul imposibil, şi izbucneşte din hrana benefică furnizată de presă, televizor, muzici, etc. Cum să nu, de moment ce creşte gradul de animalic şi diminuează umanul? De moment ce se lasă cu circ, cu sânge şi cu senzaţii tari, cu ceva de povestit în nişte vieţi serbede, duse cu dinţii încleştaţi. De moment ce profesorul, un om educat, de cele mai multe ori cu conştiinţă şi delicateţe, poate să îşi piardă nu numai probitatea profesională, ci şi viaţa, şi -dacă până atunci îşi făcea treaba cum trebuie- acum poate dispărea cu totul de pe firmament. De moment ce actorii bătăii pot să fie acum bine şi mai târziu la cimitir, din cauza unei sângerări interne abundente, trecută cu vederea.  Cum să nu fie bună violenţa dintre colegi în timpul orei, atunci când contribuie la o societate violentă, iresponsabilă, moartă, uşor de manipulat? Atunci când ne strecoară şi nouă în suflet că aşa e logic să îi tratăm pe cei care nu ne convin?

Dacă nimic de mai sus nu vă gâdilă în mod total neplăcut, gândiţi-vă că această generaţie care se bate cu pumni şi cu picioare, dintr-o dată, în timpul unei ore de curs, s-ar putea să fie aceeaşi care va trebui să ne plătească pensiile. Dacă nu ne vor duce la morgă până atunci…

Azi am fost la liturghie la o biserică de unde eram să mă întorc om normal. Foarte mulţi copii, care s-au împărtăşit şi apoi alergau prin biserică: „vleau anafulă!”. Parcă nu mi se mai putea întâmpla nimic rău. Râdeam cu toată fiinţa (da, aşa cum trebuie să râdă călugărul, fără să i se vadă dinţii) şi eram împăcată. Mi se dăruise o doză de normalitate, dar nu ştiam că trebuia să mă înarmez până-n dinţi cu ea. Am coborât la metrou. Triumfătoare, mi-a apărut în faţa ochilor reclama la true blood – buze roşii, cârnat în gură, o picătură de ceva roşu în colţul gurii. Mi s-a zburlit părul. Ajunsă pe peron, ochii mi s-au izbit (letal?!) de o reclamă la o emisiune care sună ceva de genul fosta şi actuala cu tine în pat. Nişte trupuri încălcite, o femeie cu un căluş în gură, totul într-o nuanţă violacee. Lacrimi de durere pentru soarta tragică la care ne sunt expuse sufletele sistematic îmi mijeau în ochi şi simţeam nişte vagi înţepături în inimă. Durerea s-a amplificat când am auzit dialogul unor elevi în metrou.

Dacă stau să analizez, la cât de rece sunt în stare, poate că şi asta e un fel de mucenicie. Aşa cum martirii din închisori erau supuşi blasfemiilor de tot felul, aşa suntem şi noi supuşi imaginarului postmodern. Asta de parcă afişul la Carmen nu ar fi suficient de obscen, şi nu ne-ar asalta de pe toate gardurile, stâlpii.

După ce sufletul începuse să mi se apropie de starea de copil, una necesară mântuirii, am fost adusă cu picioarele pe un pământ căruia nu aş mai vrea să îi aparţin. Marea noastră provocare este, ca în toate celelalte timpuri, să întâmpinăm cu braţele deschise răutatea din jur, pentru că la capătul durerii noastre stă Stăpânul Veşniciei.

În fiecare an mi se întâmplă la fel. Știu tot felul de persoane credincioase, drăguțe, inimoase, care fac repetiții de colinde cu copiii. În fiecare an le invit să meargă să cânte și la Hospice Sf. Irina, care e departe, la care e greu de ajuns, unde oamenii sunt singuri și unde durerea pică în bulgări. Anul trecut, când am fost pe 26 decembrie, era o tristețe teribilă, de tăiat cu cuțitul, de plâns cu lacrimi de sânge. Nimeni nu mergea la ei, nimeni nu-i ținea de mână. Era doar moartea de față, în zilele în care toată lumea de afară sărbătorea Viața nesfârșită și mila adâncă a lui Dumnezeu. Deci, le invit pe aceste persoane, care la început îmi spun că vin. Apoi își dau seama că e departe și că sunt și alte locuri unde pot cânta – ceea ce este perfect adevărat, și nu le acuz – și se răzgândesc. Avem un program prea încărcat, avem de luat cadouri, de făcut pachete care să impresioneze, și uităm să mângâiem durerea de lângă noi. Așa, rămân singuri. Noi rămânem cu liturghia de 1 oră și jumătate de duminica, după aceea slujindu-i pe cei de la care primim înapoi cu prisosință, pe cei cărora le datorăm mulțumiri și recunoștință. Nu mai este niciodată timp pentru cei care nu ne pot da înapoi doar durerea lor. Bolnav am fost…

Poveste despre Nas

Decembrie 2, 2008

A fost odată ca niciodată, un Nas. Era ascuțit și în vânt, și deosebit de celebru. În fiecare zi se urca în trăsură (pentru că era atât de celebru, pe vremea când mergea cu caleașca, toată lumea îi cerea autografe, așa că acum achiziționase o trăsură închisă) și se plimba pe Nevski Prospekt. Venea surugiul și întindea un covor dalb de la poarta casei Nasului până la trăsură, Nasul se urca, se răzima pe perinele de catifea verde, și porneau la drum. Într-o, Nasul văzu pe Nevski Prospekt o creatură aurie ce purta cu promptitudine ceva roșu. Puse detectivii să afle unde locuia. În final, află că era vorba despre principesa Brunhilda Gogoșarova, din palatu-i de cleștar. Admirându-i frumusețea și grația, și cunoscând-o din zvonurile ce circulau peste tot, ca fiind una dintre cele mai mândre principese teutone rămase în Rusia, Nasul se hotărî să o cucerească. În acest scop nobel, Nasul trimise un răvaș către principesă, invitând-o la o preumblare pe Nevski Prospekt, bineînțeles în caleașcă. Aceasta-i răspunse că ei nu-i plăceau perinele verzi, ci roșii, și că hamurile cailor albi cu coamă roșie de la trăsura Nasului nici măcar de argint nu-i păreau, ci mai bine-zis mânjite cu Tulip argintiu, ca să le vrăjească pe proaste. Brunhilda Gogoșarova trimise răvașul printr-un curier, un unicorn pegas cu aripi, bineînțeles, de cleștar. Intrigat, Nasul tăie o bucățică din ham și puse în plicul anti-șoc și chitanța de la plata comenzii de perini roșii. Trebuie să vă spun, dragii mei, că atunci când ajunse la croitor (își comandase și o manta, dar pe bon separat) acesta îl întrebă care dintre cele 200 de nuanțe de roșu le dorea. Nasul răspunse că nu știe, dar că perinile erau pentru principesa Brunhilda Gogoșarova, și atunci croitorul își dădu imediat seama ce nuanță trebuia să aleagă. Iată cât de faimoasă era principesa! Deci, după ce închise plicul, Nasul chemă prin sms pe unicornul într-aripat, care – văzând expeditorul mesajului, căci avea telefon 3G, ca întreg personalul principesei – veni cam încet și cu cornul cam pleoștit, dar veni. Preluă plicul și zbură înapoi, cu aripile-i de cleștar.

Deschizând plicul, principesa nici nu se mai chinui să scrie un răvaș, ci doar o notă de mână. Iat-o:

„Majestatea mea, Brunhilda Gogoșarova, vă anunță pe această cale că nu se poate urca într-o trăsură cu biete și jalnice hamuri din argint, acestea trebuind să fie cel puțin din aur, dacă nu din platină. Iară pentru a mă sui trebuie să am necesariamente un covoriu roș de la palatul meu de cleștar de Bohemia până la locul suirii, adică Nevski Prospekt. Toată populația să lucreze la acest covoriu!”

Semnat: B.G.

Așadar, dragii mei, data viitoare vom povesti cum se globaliza întreaga Rusie lucrând la covoriul principesei, și celelalte aventuri cuceritoare ale Nasului.

Azi am fost într-unul din acele locuri care ne încurajează să consumăm, consumăm, consumăm, promițându-ne un Crăciun ieftin. Nu căutam un Crăciun ieftin, dar mi-a sărit în ochi o chestie la raionul de jucării. Printre plușuri de toate dimensiunile, care mai de care mai mari și mai hidoase, era pitit și un raft cu Totul despre sex. Stătea bine acolo, chiar la îndemâna copiilor rătăciți după o jucărie ieftină și mare. Și ce dacă ajunge în sacul moșului? Ce, nu-i asta realitatea? Prea des parcă suntem în căutarea unei etichete de reducere pe sufletul copiilor noștri…