Fascinanta calatorie

Mai 26, 2013

In curand va implini un anisor. De fapt a inceput pe fuga, la sfarsitul unei conferinte, cand mi s-a prezentat pentru prima oara eneagrama. Mi-am identificat imediat tipul de personalitate si, datorita intuitiei mele semnificative, si pe cele ale celor apropiati mie. O zi mai tarziu eram pusa fata in fata, nemijlocit, cu autobiografia mea. De asta am si renuntat s-o mai scriu. Tot atunci am vazut ce poveste rasuflata era viata mea, dominata de pattern, de patima, frica si compulsie. La prima editie a conferintei nationale de eneagrama constientizarile s-au tinut lant. Apoi am inceput sa fac pasi curajosi si durerosi pentru a iesi din schema de comportament care ma bloca. Nu as fi putut face asta fara sustinere si acceptare. De curand, in cadrul unei formari in parenting, care include o secventa de formare in eneagrama, am primit un dar minunat: am inceput sa simt compasiune pentru cei care mi-au facut rau. Asa a inceput aventura mea cu eneagrama, si astept cu nerabdare sa vad ce imi va mai livra si cum ma va ajuta sa imi dau masca jos si sa fiu, in acelasi timp, libera, demna de iubit, frumoasa, stralucitoare, realista, sensibila si smerita. Este o aventura de o viata, si sunt serioasa in privinta ei.
Asa ca, daca te misti in cerc, lucrurile se repeta, ti-e frica, esti anxios, te doare totul, nu esti multumit de viata ta si de unde merge ea, avem acum sansa sa punem lucrurile pe un fagas constructiv si autentic. Dar doar daca esti serios in legatura cu asta. Daca vrei sa-ti mai petreci si urmatorii 20 de ani plangandu-te, ia o perna si culca-te pe partea cealalta. Pana la urma, viata ta este doar responsabilitatea ta.
Anul acesta va avea loc a doua editie a conferintei de eneagrama, dedicata celor care vor sa faca o schimbare semnificativa si sa construiasca cu adevarat. Ce? Propria viata. Modelul este precis si mie mi-a oferit un inceput bun, plus toate satisfactiile de pe parcurs. In cadrul conferintei se va discuta inclusiv despre corespondenta intre eneagrama si scrierile Sfintilor Parinti. Inclusiv despre copii. Inclusiv despre… patimi si cum sa iesim din ele. Asa ca eu te astept acolo. Doar daca chiar vrei o schimbare substantiala si semnificativa in viata ta. Inscrieri aici

Mila

Aprilie 6, 2013

este atunci cand atarn
Intr-un vid al carui fund nu-l vad
De o sfoara.
Imi aluneca din maini,
Pleaca,
Eu raman suspendata.
Toata nedreptatea din lume mi-a tras sfoara din maini.
Iar mie imi vine s-o omor. Stau cu ochii inchisi
Sunt furioasa, ucid.
E o poveste veche, o tot repet
Doar-doar oi rezolva-o.
Am nevoie de curaj
sa deschid ochii.
Ma vad deja zdrobita de fundul vidului.
Moarta. Ba nu, mai rau decat atat.
Izolata si punct.
Fara nicio putere de intoarcere.
Este atat de fatal ca-mi fac curaj
Deschid ochii.
Si vad
Cum tot universul
Ma tine in brate.
El, cel pe care am vrut sa-l ucid
Doar pentru ca nu ma credeam
Demna de o imbratisare.

La multi ani!

Decembrie 25, 2012

O viață lungă

Decembrie 14, 2012

,Uimitorul bărbat care a trăit 250 de ani
Autor: MARIA  TIMUC

Acesta a fost titlul unui articol apărut în New York Times la data de 6 mai 1933, când ziarul anunţa moartea lui Li Ching Zuen, un vin­de­că­tor chinez, născut în anul 1677. Documentele vremii atestau că guvernul chinez l-a felicitat cu ocazia împlinirii vârstei de 150 de ani, iar apoi la 200 de ani. „În momentul morţii sale arăta ca un bărbat de 50 de ani”, aşa cum dovedeşte şi o fotografie făcută în anul 1927. „Vindecătorul acesta s-a alăturat armatei chineze la vârsta de 71 de ani ca instructor de arte marţiale şi consultant tactic”, spune Susan Shumsky în cartea cu titlul „Ascensiunea – comuniunea cu maeştrii nemuritori şi cu fiinţele de lumină”(Ed. For You). Aceeaşi sursă citează descrierea ui­mitorului bărbat, făcută de generalul Yang Shen într-un raport militar, intitulat „O relatare reală referitoare la un bătrân în vârstă de 250 de ani, purtător de noroc”: „Se poate deplasa foarte rapid prin munţi, deşi are aproape 250 de ani.(…) La o singură masă consumă trei farfurii de orez, pui şi alte tipuri de carne”. Secretul vieţii lungi, descris chiar de Li Ching Zuen, este acesta; „Omul trebuie să aibă inima liniştită, să rămână la fel de calm ca o broască ţestoasă, să meargă la fel de sprinţar ca un porumbel şi să doarmă la fel de adânc ca un câine”.

Secretul vieţii lungi, dezvăluit de un om  care a trăit o viaţă nefiresc de lungă, conţine trei ele­mente esenţiale; pacea interioară, calmul „broaştei ţestoase”, mersul sprinten, deci miş­carea şi somnul bun. Dar, cea mai importantă din­­tre toate, cea din care se nasc toate, şi miş­ca­­rea sprintenă, şi somnul bun este, de fapt, com­­ponenta interioară; „pacea”. „Dacă oa­me­nii ar avea inima liniştită şi ar sta mereu într-o stare de pace interioară, ar putea trăi şi un secol”, spunea acelaşi vindecător. Consul­tând biografia lui, însă, constatăm că el era ins­truit în domeniul vindecării cu ajutorul plan­te­lor medicinale şi, poate, că acesta este un alt in­gre­dient indispensabil vieţii lungi, dar unul pe care nu l-a menţionat în descrierea citată mai înainte. Este probabil, însă, ca farmacia naturii să fie doar ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pentru cazurile în care ne pierdem pacea lăuntrică şi, o dată cu ea, ne pierdem vitalitatea, capaci­ta­tea de a ne mişca rapid, precum şi somnul bun.

Noi dobândim energie şi vitalitate prin mişcare, prin efort fizic constant, făcut zi de zi, dar şi prin somn, unde ne încărcăm bateriile uzate în stare de veghe. Uzura esenţială nu pro­vine din mişcarea fizică; consumul de energie şi lipsa de vitalitate nu au cauza într-un exces de ordin fizic, ci în unul mental, interior.

Ne obo­seşte şi ne vlăguieşte neliniştea, nu mişcarea. Ne surmenează grija şi stresul, nu munca. Ne îm­bătrâneşte ura şi iritarea, supărarea şi ne­mul­ţumirea, ne pierdem energia şi vitalitatea prin consum nervos, mai degrabă decât prin consum fizic. Un somn bun ne realimentează fizic şi psihic, ne hrăneşte cu energie şi cu pu­te­­re pentru că în somn ne reconectăm cu sursa vieţii, cu puterea „păcii interioare”, pe care n-o mai frânge mintea, nici n-o mai tulbură emoţiile şi grijile noastre. Dacă izbutim să rămânem într-o stare de calm interior şi de pace în timpul activităţilor zilnice noi rămânem în contact cu „sursa vieţii”, cu adevărul care ne că­lău­zeş­te şi ne îngrijeşte. Pacea interioară este starea noastră naturală, cum tendinţa de a ne face griji continuu şi a ne irita, a ne simţi nemulţumiţi şi nefericiţi indică tocmai faptul că ne „scoatem din priză” sau ne deconectăm de la Sinele nostru. Nu doar că suntem mai puţin inspiraţi prin ne­mulţumire şi nelinişte, nu doar că ne sugru­măm singuri energia, nu doar că întrerupem re­­laţia cu bateriile naturale ale vieţii, dar îm­bă­trâ­nim mai repede şi trăim mai puţin. „Nu te în­grijora pentru ziua de mâine, căci Dumnezeu ştie ce-ţi trebuie şi îţi va da”, spunea Iisus şi, într-un fel, spunea că mintea noastră nu ne adu­ce lucrurile de care avem nevoie, dar con­tac­tul cu pacea lăuntrică o poate face. Căci în pa­­cea aceasta tace mintea, dar vorbeşte Dum­ne­­zeu. În pacea aceasta, Egoul se topeşte, dar se aude şi se vede puterea energiei care susţine via­ţa în întregul univers. Poate că de aceea Bi­blia spune „Pacea să fie cu voi”. Căci da­că pacea-i cu noi, este tot ce avem nevoie pentru via­ţă, inclusiv ce avem nevoie pentru o via­ţă lungă.

A new look

Decembrie 9, 2012

Ieri am fost la o conferință și, la un moment dat, cel care a susținut-o a citit din Steinhardt, bucata care este și aici. În lunile din urmă aveam o mare dramă, și anume că tatăl meu a venit la mine și nu s-a uitat la mine. Nici măcar nu m-a privit. A fost foarte dureros, o durere care a rămas, e definitorie pentru o bucată mare din viața mea, pentru că atunci când am auzit „după ce ai luat aminte la mine” de undeva din mine, foarte profund, a ieșit „Deci am un Tată care mă privește”. A fost ceva cutremurător, și au ieșit, tot din adânc, puține lacrimi, pentru că nu le-am dat voie să iasă toate, cred. După asta m-a apucat durerea de cap, din cauza furiei lui „nu m-ai văzut atâția ani”, furie pe tata. Conferențiarul a făcut o pauză de câteva minute, ca să ne reașezăm, a zis, iar eu m-am dus să-mi iau apă, între timp mi se făcuse și frig. Toată ziua încercasem să salut un prieten, dar nu reușisem, nu ne ciocnisem. Mă gândeam că îmi era atât de frig și aveam nevoie de o îmbrățișare. Deci, pe drumul spre apă, îmi iese în cale Bogdan, îmi zice „ce faci dragă” și mă ia în brațe. Aici se termină, sau aici începe, o altă privire. Cineva care mă privește, cu luare aminte. Mereu. Este minunată imaginea unor ochi care se întorc spre mine cu iubire. Minunată și adevărată.

Avantajul iadului

August 31, 2012

Și acolo Se coboară Cineva…

Moi

August 3, 2012

În perioada asta din viaţa mea, eu, o persoană zâmbitoare, drăguţă şi finuţă, care nu înjură niciodată, îmi conştientizez furia. Şi, desigur, sunt furioasă pe tata. Am cerut putere să nu fac rău nimănui cu furia mea, să nu o vărs peste cei care n-au treabă cu ea, aşa cum fac cei dintre noi care ţipă tot timpul. Şi nici pe tatăl meu, pentru că probabil la cei 60 şi ceva de ani ai lui, n-ar putea-o duce. În plus, îl iubesc şi nu vreau să-i fac rău, nici lui, nici mie. Am stabilit o dată pentru trăirea completă a furiei într-un cadru adecvat.

După ce am cerut putere să nu îmi descarc furia pe tata, am fost la ai mei. Şi m-am dus să-l pup pe tata. Atunci am văzut că a îmbătrânit, sufletul mi s-a strâns/încălzit/înduioşat. Dumnezeu ne smereşte, într-un final. De atunci, deşi furia persistă (până nu este consumată, ştiu că va persista, este firesc) contururile devin moi, ca la Dali, poate. Toţi îmbătrânim, chiar şi eu, care sunt acum în plină forţă. O forţă care e întreruptă adesea de momente de slăbiciune. Singuri suntem foarte limitaţi. Cum zice cineva, nici până la colţ nu pot să ajung singură. Şi asta mă smereşte. Slăbiciunile îmi sunt de folos, pentru că în smerenie descopăr iubirea. Stă chiar în centru, pulsează acolo, e moale şi le acoperă pe toate, slăbiciunile mele şi ale semenilor mei.

Azi am văzut nişte poze, care sunt aici şi care mi-au adus aminte, în zona asta de furie (deci şi de forţă) a vieţii mele, că nimic nu este definitiv de rău. Binele poate să pătrundă printre crăpăturile rămase în viaţa mea, în răul din viaţa mea. Poate, şi pătrunde.

Cum am șparlit

Iunie 3, 2012

Șparleala mea nu e „de spovedit”, deci e de publicat.

Azi la liturghie nu m-am nimerit pe covor, care era ocupat. Cum nu simțeam să stau în picioare, m-am așezat în genunchi, pe ciment. La un moment dat mi s-a făcut frig. Doamna din strana lângă care stăteam era fericita posesoare a unei pernuțe generoase și roșii. Și nu stătea în strană, nici în genunchi, ci în picioare. Deci pernuța rezulta inutilă pentru ea și vitală anti-cistită la mine. Așa că m-am gândit să-mi satisfac această nevoie de pernuță, și am băgat mâna, ca un copil, între doamnă și scaun, și am luat pernuța cu japca! Speram să nu simtă, nu am vrut s-o ating, dar m-a prins pe ultima sută de metri. Nu știa ce se întâmplă și, până să se prindă, pernuța era deja sub genunchii mei, iar eu plecam fața roșie ca pernuța – deh, eram vinovată – a smerenie, în jos. După ce s-a terminat slujba, sub ochii doamnei, am aranjat frumos pernuța pe scaun și, pentru că prinsesem mâneca sacoului ei sub pernuță, am aranjat-o cu atenție deasupra, pe deplin satisfăcută. A da, e cu happy end: doamna m-a văzut în biserică mai târziu, și mi-a zâmbit. Bănuiesc că îi plac copiii.

Scena încă mă distrează, dar are și o parte serioasă. Am intrat în a patra lună de terapie și în primele zile fără o stare permanentă de frică. După ani de zile (cam 7 așa), trupul meu trăiește, are zvâc, vrea să danseze. Și recunosc că am nevoi. Este responsabilitatea mea să le satisfac, nu e în fișa postului lui Doamne. Ieri seară am aflat că este normal să primesc. Și să cer. Încă n-am ajuns la maturitatea lui a cere, dar măcar nu mă mai anulez și … iau. Acum, sper ca pernuța să fie doar începutul.

Geamantanul

Februarie 17, 2012

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor

Peperomia

Februarie 13, 2012

De Crăciun am primit o plantă, Peperomia, de la o prietenă dragă de tot. O plantă doar cu frunze, și acelea violet vinețiu, dar cu sclipiri și reflexe verzui, cu puf aspru dar de efect. Mi-am dorit foarte mult să crească mult, dat fiind că îmi doream ca și dăruitoarea ei să fie vie, bine, și puternică. Atunci când am primit-o, am observat-o cam moale. Tulpinele erau bine, dar unele din ele păreau desprinse de sol. Cu timpul a început să moară, și mi-am dat seama că partea de deasupra pământului pierduse – prin rupere, accidentală, să-i zicem – demult contactul cu rădăcinile. Și cu prietena mea se întâmplase la fel. Am pus toate tulpinile într-un vas cu apă, și unele din ele sunt încă vii.

Azi am cerut sfatul expertului meu în plante. Deci, ce să fac ca Genoveva (așa o cheamă pe plantă) să nu moară. Dacă nu aveam tulpinile desprinse, trebuia să le susțin cu un bețișor, să le sprijin, și să le ud periodic. Să ud regulat pământul în care încă sunt rădăcinile, în speranța că îmi va da, cândva, câteva rămurele. Să pun tulpinile în nisip umed, la înrădăcinat. Nu mi se garantează rezultate.

Și așa am învățat ce să faci pentru cineva care s-a retezat de propriile rădăcini. Să îi uzi cu lacrimi sufletul la rugăciune. Să îl susții regulat. Să îl muți în alt fel de sol, în care să aibă putere să prindă rădăcini. Să nu te aștepți la rezultate, și să nu aștepți nimic în schimb. Destul de multe de făcut pentru cineva care spune că, pentru ea, nu se mai poate face nimic. Nu?