La multi ani!

Decembrie 25, 2012

Anunțuri

O sărbătoare

Septembrie 14, 2011

Azi a fost o sărbătoare cu totul și cu totul specială. Nu numai Înălțarea Sfintei Cruci, ci și o regăsire în spațiu și în suflet.

Acum mai bine de 5 ani, în postul Paștilor, o prietenă de familie m-a luat la spovedit. Bunica mea abia murise și toate relele din mine urcaseră la niveluri periculoase. Viața devenise doliu, dar nu din cauza morții ei, ci din cauza păcatelor mele. Nu cred că aveam atunci, niciodată spovedită, mai multe păcate decât am acum, când mă spovedesc des. Dar mă simțeam imens de vinovată și de neputincioasă. În niciun caz nu aveam bucurie; credința mea era o colecție de norme rigide, și atât – nu era viață, asta e sigur. M-a dus la o biserică foarte departe de casă, unde liturghia începea devreme (cam cu o oră mai devreme decât la celelalte biserici) și care era plină de necunoscuți. Acolo mi l-a arătat pe cel care avea să-mi fie primul duhovnic, un părinte mic și rotund, aspru, cu predici scurte (cu gesturi inconfundabile, de care mi-e dor, pentru că nu le-am mai văzut la niciun altul). Văzător cu duhul – n-o să recunoască niciodată -, îi salvase viața fratelui ei. Așadar, m-am dus la spovedit și m-am așezat la o coadă mare, sigură de faptul că nu voi avea curajul să citesc ce aveam pe listă. Apropo, eram singura cu listă, m-am rușinat și am ascuns-o. I-am spus că era prima mea spovedanie, și atunci am căpătat singurul bunic iubitor pe care l-am avut vreodată. Sigur, am primit dezlegare să mă împărtășesc. A fost un act de „punere a sufletului duhovnicului pentru mine”, pentru că nu trebuia să mă dezlege, conform oricăror canoane; dar m-am împărtășit, și din momentul ăla mi-a venit îngrozitor de greu să fac ce făceam înainte. Simțeam prima oară realitatea faptelor mele: erau niște bolovani pe care mi-i atârnam singură de gâtul sufletului, și care îmi storceau toată bucuria. În lunile următoare plângeam șuvoaie, la liturghiile ținute în timpul săptămânii și cu orice altă ocazie. Dacă mă uit în urmă, pricep libertatea în care am fost crescută din secunda 1 de viață în biserică. Niciodată acest prim duhovnic al meu nu mi-a zis să încetez păcatele. M-a lăsat pe mine să hotărăsc totul. Anul trecut am aflat că, cu mult timp în urmă, părintele nu era așa – era deschis, vorbea imens de mult cu toată lumea. Eu am cunoscut un om închis, mereu pe grabă, care – am aflat mult mai târziu – înlocuise vorbăria cu rugăciunea. Tocmai pentru că aveam multe întrebări, am hotărât să merg la alt duhovnic. Mi-a dat imediat dezlegare, și am plecat (duhovnicul meu de acum a fost coleg de grupă cu părintele). Cu trei ani în urmă am fost să-i cer un sfat pentru niște prieteni. Atât. Ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată. Prietena care m-a dus la el mi-a spus că părintelui îi pare rău că am plecat. Doar că azi am revenit în aceeași biserică și nu mi s-a părut că am plecat vreodată. Doar starea mea sufletească s-a schimbat în acești ani. Și biserica. A fost restaurată pictura, ce era negru înainte este auriu și alb acum. Nu pot spune asta despre sufletul meu, ticălos la culme și peste, dar și eu am primit o infuzie de viață în toți acești ani. O viață proaspătă, nouă, de copil într-o uimire continuă, care sigur nu-mi aparține. Părintele era în concediu, dar alt părinte m-a recunoscut. Mi-a citit chiar și o rugăciune, după slujbă, ceea ce a fost cu adevărat uimitor. Doar una dintre uimirile mele în această zi…

Credința în care stăm

Iunie 29, 2011

Oricât de pașnică ar părea, este un foc care poate transforma un vrăjitor într-un mucenic, o ninfomană într-o sfântă, un ucigaș într-un cuvios. Gândul acesta îmi este inspirat și de ziua de azi, când prăznuim un om care s-a lepădat de Hristos și după aceea a primit foc și dragoste să moară pentru El, și pe cel care păzea hainele celor care l-au lapidat pe primul mucenic al lui Hristos și era un prigonitor teribil al creștinilor. Au avut nu numai smerenia de a se întoarce ci și curajul de a-și asuma fizic și sufletește această întoarcere, până la alungare, sărăcie, bătaie, temniță și moarte. Și chiar și dincolo. Sfântul Pavel era convins că, chiar dacă nu va fi primit în rai, nici măcar asta nu-l va despărți de Hristos.

În biserica mică de la peștera Sfântului Andrei am găsit o frescă fabuloasă:

Este prima oară când văd o asemenea alăturare. Aparent, sunt două cuvioase în jurul unei peșteri. Bine, lăsând la o parte lucrul minunat că ambele arată spre fereastra de unde vine lumina, și spre soba de unde vine căldura. La o mai apropiată cercetare, sunt două cuvioase la antipod: Sfânta Maria Egipteanca, care a luptat 40 de ani în pustie cu dracii desfrâului, pe care-i lăsase să o stăpânească 17 ani din viață, și Sfânta Parascheva, o fecioară curată arsă de dragostea pentru Dumnezeu, care a murit la 25 de ani. Ambele și-au petrecut viața în peșteri. Dar cât de diferite sunt și cât de mare trebuie să fi fost focul ortodoxiei care le-a sfințit!  Fiecare s-a luptat cu altceva, altfel, ajutate însă de aceeași putere și de același har, care le-a pus alături în rai.

Credința în care stăm este locul sufletesc unde oamenii luptă și biruiesc. De fapt, se hotărăsc să lupte și își dau seama că nu pot singuri, și că biruința li se dăruiește ca răsplată pentru intenția de a lupta. Este locul unde poți crește în sus, nu în jos, cum se întâmplă din păcate prea des în lumea de azi. Unde poți crește și deveni ce ai fost creat să fii. Împlinit. Cu bucurie. Bine este să stăm noi aici…

Timpul plin

Aprilie 28, 2011

Niciodată, de Paști, n-am mai avut sentimentul rotunjimii. Un timp rotund, plin, neciobit de nimic rău, urât, nelalocul lui. Niciodată cântările din biserică nu sunt mai puternice și mai curajoase, ca acum când vestesc curajul de a fi viu. Plinătatea este, în esență, atributul vieții, și timpul Celui ce a biruit moartea nu putea fi decât revărsând viață și forță. Învierea – scopul vieții noastre, dăruit de Cel ce dă viață fără margini, fără restricții și fără zgârcenii. Cel ce ne scoate din mizerabil, din limitările noastre jalnice. Pentru că toate minunile pe care le facem, de la a ne mișca și a respira la o rugăciune de foc și lacrimi, la educație, comportamente, binefaceri, afaceri ( 🙂 ) nu le-am putea face fără viața, dăruită și re-dăruită nouă, cea mai mare minune de fapt la care cred că putem avea acces.

Hristos a înviat!

Suflet fără sărbătoare

Ianuarie 13, 2011

Nici nu ştiu cum am trăit 25 de ani, înainte să ajung, luată pe sus de trăiri, în Biserică. Ştiu partea fizică, ştiu că am făcut şcoală generală şi am fost nefericită, liceu şi tot nefericită, facultate şi agitată. Agitată în sensul că au început să-mi placă lucruri şi să gândesc la ele, frenetică. După facultate însă, s-a instalat realitatea, picior peste picior, în fotoliu de ghimpi. Ştiu că mă machiam cu o cantitate imensă de fard, că eram complexată de kilograme. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că trăiam într-o nefericire frenetică, care nicio clipă nu mă părăsea. Nu ştiu ce făceam în faţa unui om care-mi cerea de mâncare, nici de Paşti şi de Crăciun. Erau nişte zile comune, când trebuia să dau piept cu obligaţiile sociale şi cu cantităţi imense de mâncare. Nu ţin minte vreodată să fi simţit în sufletul meu că este sărbătoare, în alt sens decât cel impus de societate: o zi cu bucurie la comandă, bucurie redusă la îmbuibare şi cadouri.

Apoi, toate s-au petrecut pe nesimţite, pentru o nesimţitoare (frumos eufemism am găsit, merit felicitaţiuni) ca mine. Treptat au început spovedaniile, duminicile, hramurile, pelerinajele. Am citit undeva că ortodocşilor li se reproşează goma, asceza (dacă e asceză să mănânci 3 mese pe zi fără carne, lactate şi ouă, până te saturi, să te îngraşi şi să zici că ai postit), dar nu se ţine cont că fiecare zi din calendar are un nume. Şi nu orice nume, ci unul de persoană. Ieri a fost Sfânta Tatiana. Fiecare zi e unică, minunată, burduşită cu semne de dragoste. Biserica are mai multe sărbători decât statul, are praznice împărăteşti, unde devenim împăraţi prin participare. Şi sărbătorile sunt cu adevărat sărbători, timpi în care sufletul (nu trupul, sau şi el, dar în subsidiar) se destinde, îşi ia răgaz să simtă şi să mulţumească. Iar zilele de post sunt pur şi simplu miimi de paşi făcuţi spre un Dumnezeu incredibil, care nu trece cu vederea nicio secundă de dragoste dăruită Lui. Părintele Galeriu spunea: zice Hristos: fiecare gând la Mine este o clipă din a doua Mea venire. Şi ce este mai minunat decât să fie mereu sălăşluit în suflet şi în gând Dăruitorul Împărăţiei?

Am trăit atât de mult fără sărbătoare adevărată, şi cred că a fost mila lui Dumnezeu şi dragostea Lui nesfârşită care nu m-a lăsat să mă blochez de posturi şi de ceasurile de rugăciune (timp ineficient, pierdut, în ochii unei lumi care preferă să petreacă mai mult timp la SPA, îngrijindu-şi trupul şi sufletul cică, decât comunicând cu Creatorul şi cu Izvorul nesfărşitei dulceţi) şi mi-a întins braţele ajutându-mă să vin la El. În general suntem nemulţumiţi că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, că nu simţim pace, dar ne înzidim noi înşine într-o lume de unde jertfa, deci şi dragostea, au fost alungate de mult. Şi aşa ne alungăm şi sărbătorile, şi minunile care ne-ar putea copleşi.

Am scris toate astea pentru că ieri am cunoscut nişte oameni care ar putea sărbători cu adevărat, numai să vrea.

Un post tandru

Decembrie 27, 2010

Începând din postul Crăciunului de anul trecut s-au dezlănţuit tulburări şi dureri sufleteşti, dezbinări şi intrigi la care nu m-aş fi gândit vreodată. Sufletul mi-a fost o rană deschisă cu foarte puţine excepţii. Şi încă din vară, când îmi aduceam aminte, mă simţeam sfâşiată. Nu am înţeles niciodată cum îi poţi folosi pe ceilalţi, apoi uita de ei sau ignora, cum poţi să fii superficial şi să crezi că celălalt există numai dacă tu îi acorzi atenţie. Sigur, toţi suntem ispitiţi, dar este normal şi ni s-a poruncit ca, atunci când ne dăm seama că am căzut în ispită, să ne cerem iertare şi să facem tot posibilul să  ne îndreptăm. Poate toate sunt pentru că ne-am obişnuit să nu-L mai vedem pe Hristos în celălalt, ci doar un instrument gata să ne împlinească dorinţele şi interesele.

Toate acestea au înfipt ace de durere în mine până când a început postul Crăciunului de anul acesta. Chiar înainte s-a lansat cartea Sfântul Nectarie Minuni din România, care a adus multă nădejde, credinţă şi mângâiere în sufletele noastre. Unii s-au hotărât să postească, alţii să nu se mai îngrijoreze. Am avut foarte puţin timp să citesc în post, din cauza avalanşelor de traduceri. Mai precis, am citit doar două cărţi: cea de mai sus şi Viaţa şi Minunile Fericitului Ioan Maximovici. Ambele au sporit mângâierea, nădejdea şi bucuria pe care le-am primit din belşug în cele 40 de zile de post. În toate zilele am simţit cum m-a ţinut Dumnezeu în braţe şi cum lumea cea adevărată din jurul meu nu are nimic a face cu ceea ce auzeam peste tot, ura, criza, urâciunea, disperarea. Poate ne restrângem material, dar putem folosi asta pentru a ne împodobi mai mult sufletele. În ultimele zile de post am primit pe mail cartea Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere. A fost a treia minune tipărită şi ea s-a însoţit de minune cu boieria redescoperită şi retrăită odată cu cartea Piei Pillat Edwards – Zbor spre libertate. Şi cu curajul de a fi, nu doar de a avea, şi de a te reduce tu însuţi la grămada de obiecte a căror soartă nu este decât să se strice şi să îmbătrânească.

Iar după post, am primit cel mai mare dar din lume. Mi-am dorit enorm să mă împărtăşesc de Crăciun, şi la un moment dat părea că nu se va întâmpla. Şi totuşi… Odată cu El a venit pacea, dragostea, liniştea de neclintit. Şi s-a mai prelungit un zâmbet larg şi din ce în ce mai ne-trendy (la nivel global, trebuie să fim emo, depresivi şi foarte speriaţi). Nici nu ştiu cum au ieşit toate, dar sigur ştiu datorită Cui. Celui mai tandru…

 

6 ore

Decembrie 9, 2010

Luni, de Sfântul Nicolae, am fost și noi să ne închinăm la mâna dreaptă a Sfântului, cea care l-a pălmuit pe Arie. Nu am plecat cu o rugăciune specială, și faptul că am așteptat să ajungem la sfintele moaște mi s-a părut foarte natural, în acea zi, și nu în alta, deși sunt mereu acolo. Sfântul Nicolae este un mare aducător de pace și prima oară când am citit acatistul său era război peste tot în jurul meu. Și dacă respiram mă trezeam cu un scandal. Am citit și m-am bucurat nespus. A fost un lucru firesc să merg să mă închin de ziua lui. Nu știam că va dura 6 ore. Ciudat totuși, deși era frig afară, numai la mâini și la picioare mi-a fost frig. Și când am ajuns în fața sfintelor moaște le-am atins cu buzele, iar peste câteva minute am gustat pe buze mireasmă de mir. Ca și cum aroma mirului mi s-ar fi imprimat pe buze, așa ca să am ce lua cu mine. Și am simțit că toate sunt frumoase și bune foarte. Deci, nimic special.

 

Ocrotire

Noiembrie 11, 2010

Nici nu ştiu cum să încep. Ar trebui să vă urez La Mulţi Ani de Sfântul Mina! Sfântul să vă ocrotească, să vă lumineze, să vă dea putere să mărturisiţi până la capăt dreapta credinţă şi să vă mântuiţi.

Apoi să zic că de cinci ani sunt sub ocrotire. Sub încredere. Sub putere. De cinci ani mă ocroteşte Sfântul Mina, cel puţin cronologic, poate şi de mai mult. De ceva timp a devenit o prezenţă zilnică, cineva căruia îi pot cere ajutorul şi primesc imediat ce am nevoie (nu am zis ce cer, s-ar putea să nu am nevoie de ceea ce cer). De fiecare dată când intru într-o biserică e primul asupra căruia îmi cad privirile. Când am fost la Precupeţii Vechi, la moaştele Sfântului Pantelimon, am găsit acolo icoana din biserica mea, mai mare şi argintată. În rest, identică. Acum doi ani de Paşti, când am fost la Petru Vodă, la maici, m-am aşezat în strană. Deasupra mea erau Sfânta Ecaterina şi Sfântul Mina. La Vlădiceni în raclă, o părticică din moaştele Sfântului Mina. Un portofel pierdut în hypermarket înainte de pelerinaj şi găsit intact. Nişte mii de euro uitate în maşină de seara până dimineaţa – nu au dispărut, nu s-a spart maşina. Am primit nişte vederi de la Chora. Pe prima din ele, jumătate ieşit din poză, este Sfântul Mina. O prietenă nu reuşea să se vadă cu altă prietenă – era ultima zi în care era în ţară, ultima şansă. I-am zis să-i cumpere o carte, s-o sune şi să-i zică să se întâlnească să-i dea cartea. După cinci minute prietena mea m-a sunat să-mi zică: tocmai bine, prietena mea vine dinspre Sfântul Mina înspre Sfântul Spiridon şi ne vedem. Nu mi-a venit să cred, dar aşa a fost. Sfântul Mina este şi ocrotitorul serviciului meu – de fiecare dată când nu am de lucru, vine atât de mult încât abia mai fac faţă. Când am fost în Anglia, unul dintre colegii mei de grup mi-a spus că el cum ajunge în străinătate pierde tot, acte, bani. I-am spus că de data asta n-o să piardă nimic, pentru că eu mereu călătoresc cu Sfântul Mina. În general mă închin la moaştele Sfântului Mina de două ori pe săptămână. În niciuna dintre aceste dăţi nu am simţit bucuria pe care am trăit-o ieri, în ajun de hram. Parcă mi s-a luat angoasa, frica şi supărarea de pe suflet. Şi azi, la Liturghie, aşa o bucurie am simţit, că mai avem Liturghie şi că oamenii se bat pe sfinţenie, pe aghiasmă, stau la coadă, se calcă în picioare, se împing. Se revarsă dragoste valuri-valuri.

Să nu uit. Azi mama şi-a făcut o ecografie mamară, credea că are nişte noduli la sân. Imenşi, şi crescând. I-am spus că, dacă merge la medic de Sfântul Mina, sigur o să aibă un diagnostic pozitiv. În urma ecografiei, sunt lipoame, nu noduli.

De duminică mă durea degetul mare de la mâna dreaptă. Tare. Luni a apărut o vânătaie la baza lui. Miercuri am fost la Sfântul Mina. Acum a trecut, nici eu nu știu când.

Minuni conjugate

Noiembrie 8, 2010

Sâmbătă noaptea am dormit îngrozitor, am avut nişte vise teribile, frisoane şi febră. Duminică dimineaţa urma să merg la Liturghie. Când m-am trezit, mă dureau toţi muşchii. Mă durea capul, simţeam o presiune teribilă asupra creierului. Sincer am crezut că nu voi fi în stare să ies din casă. Nu am leşinat, aşa cum mă aşteptam, şi am plecat. Planificasem să merg să mă închin la Sfântul Nectarie după Liturghie, şi mă gândeam cu groază că nu voi reuşi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să ajung la El şi pe Sfântul Nectarie, să reuşesc să mă închin la moaştele lui. Am fost la o biserică unde sunt moaşte ale Sfântului Mina. Cât a durat Sfânta Liturghie răul a luat o pauză. Pur şi simplu a intrat în standby. A fost o Liturghie foarte frumoasă, o rugăciune foarte concentrată, deşi era agitaţie în biserică. Parcă pentru a compensa agitaţia care va fi în timpul Litughiei de hram. La predică am avut loc să stau în genunchi, şi atunci a revenit parţial starea de rău.Aveam toate scenariile, de la leşinat pe stradă la ajuns acasă în taxi sau în ambulanţă, în cap. Dar le-am ignorat. Nu aveam ce face. După miruit am plecat cu încă două persoane la Radu-Vodă. Am stat la coadă jumătate de oră, ne-am închinat, nu mi-a mai fost rău absolut deloc, nu mă mai durea capul, nici muşchii. Apoi am cumpărat miere de la Mănăstirea Turnu, o carte şi smirnă, şi am plecat. Am ajung acasă la ora 3, adică după 6 ore de când plecasem, fără să fiu obosită, flămândă, fără nicio durere de muşchi şi de cap (ştiu că durerea de cap este minoră, dar nu pentru cineva care are sinuzită şi e răcit). Acum, voi trageţi concluziile. Eu nu pot decât să mulţumesc…

Durere. Bucurie. Tușe

August 16, 2010

Ieri a fost cel mai mare praznic al Maicii Domnului, Adormirea. Majoritatea persoanelor pe care le cunosc și care poartă numele Maicii Domnului se feresc ca de foc să primească felicitări în această mare zi. Se gândesc că e ca și cum le-ai ura să moară mai repede. Nici măcar nu înțeleg de ce e așa mare praznic. De să prăznuiești o mutare la cer?

Orice credincios care trece prin focul vieții ăsteia își dorește măcar o dată să fie în locul fără durere, cu liniște și cu bucurie, unde să audă mereu cântări de slavă, și nu bârfe, dezastre, răutăți. Oricare dintre noi dorește măcar o mutare temporară la ceruri. În ortodoxie moartea drepților este un motiv de bucurie, pentru că în fine ajung acolo unde merită. Dacă moartea unui drept este o bucurie, cât de mare poate fi bucuria că sufletul Maicii Domnului este ținut în brațele Fiului ei? Cât de mare poate fi bucuria unei reuniri și unei mijlociri puternice? Pentru că de acolo de unde este, Maica Domnului, cea care ne iubește nespus, mijlocește mântuirea noastră. Și ce altceva mai minunat îi poți ura cuiva decât să fie bun, drept, sfânt, așa ca să fie ocrotit de Maica Domnului și ținut mereu în brațe de Dumnezeu? Unde este durerea în urarea asta? Probabil doar în neputința de a o înțelege și în secularizarea mentală de care beneficiem în mare grad.

Tot pe 15 august au pătimit Sfinții Martiri Constantin, Constantin, Radu, Ștefan și Matei Brâncoveanu și Ianache Văcărescu. Toți, pentru că nu au vrut să se lepede de ortodoxie. În ziua pătimirii lor Sfântul Constantin Brâncoveanu și Maria Doamna  împlineau 40 de ani de căsătorie și era și ziua de nume a Doamnei Maria. Câtă durere poți simți de ziua ta și de mare praznic, când soțul tău, împreună cu fiii tăi, sunt uciși? Câtă bucurie poți simți când îi știi mântuiți? Unde se trage granița?