notă către sine

Iulie 25, 2016

gândul de la 4:39 dimineața: atunci când cineva mă respinge apriori, posibil să îi fie atât de frică să nu fie respins încât face el asta mai întâi.

bucuria de viață este o alegere și lipsa ei nu spune nimic despre valoarea mea.

să avem o săptămână cu spor!

Mila

Aprilie 6, 2013

este atunci cand atarn
Intr-un vid al carui fund nu-l vad
De o sfoara.
Imi aluneca din maini,
Pleaca,
Eu raman suspendata.
Toata nedreptatea din lume mi-a tras sfoara din maini.
Iar mie imi vine s-o omor. Stau cu ochii inchisi
Sunt furioasa, ucid.
E o poveste veche, o tot repet
Doar-doar oi rezolva-o.
Am nevoie de curaj
sa deschid ochii.
Ma vad deja zdrobita de fundul vidului.
Moarta. Ba nu, mai rau decat atat.
Izolata si punct.
Fara nicio putere de intoarcere.
Este atat de fatal ca-mi fac curaj
Deschid ochii.
Si vad
Cum tot universul
Ma tine in brate.
El, cel pe care am vrut sa-l ucid
Doar pentru ca nu ma credeam
Demna de o imbratisare.

Curtea Brunhildei

Martie 19, 2013

Poza de mai jos este prima ilustratie a cartii mele de povesti . Pentru a o vedea pe toata e nevoie sa dai clic pe ea, partea ca imi place cel mai mult nu este afisata, pentru ca imaginea e prea lunga.Crochiu1_23.01.2013_06

A new look

Decembrie 9, 2012

Ieri am fost la o conferință și, la un moment dat, cel care a susținut-o a citit din Steinhardt, bucata care este și aici. În lunile din urmă aveam o mare dramă, și anume că tatăl meu a venit la mine și nu s-a uitat la mine. Nici măcar nu m-a privit. A fost foarte dureros, o durere care a rămas, e definitorie pentru o bucată mare din viața mea, pentru că atunci când am auzit „după ce ai luat aminte la mine” de undeva din mine, foarte profund, a ieșit „Deci am un Tată care mă privește”. A fost ceva cutremurător, și au ieșit, tot din adânc, puține lacrimi, pentru că nu le-am dat voie să iasă toate, cred. După asta m-a apucat durerea de cap, din cauza furiei lui „nu m-ai văzut atâția ani”, furie pe tata. Conferențiarul a făcut o pauză de câteva minute, ca să ne reașezăm, a zis, iar eu m-am dus să-mi iau apă, între timp mi se făcuse și frig. Toată ziua încercasem să salut un prieten, dar nu reușisem, nu ne ciocnisem. Mă gândeam că îmi era atât de frig și aveam nevoie de o îmbrățișare. Deci, pe drumul spre apă, îmi iese în cale Bogdan, îmi zice „ce faci dragă” și mă ia în brațe. Aici se termină, sau aici începe, o altă privire. Cineva care mă privește, cu luare aminte. Mereu. Este minunată imaginea unor ochi care se întorc spre mine cu iubire. Minunată și adevărată.

Avantajul iadului

August 31, 2012

Și acolo Se coboară Cineva…

Moi

August 3, 2012

În perioada asta din viaţa mea, eu, o persoană zâmbitoare, drăguţă şi finuţă, care nu înjură niciodată, îmi conştientizez furia. Şi, desigur, sunt furioasă pe tata. Am cerut putere să nu fac rău nimănui cu furia mea, să nu o vărs peste cei care n-au treabă cu ea, aşa cum fac cei dintre noi care ţipă tot timpul. Şi nici pe tatăl meu, pentru că probabil la cei 60 şi ceva de ani ai lui, n-ar putea-o duce. În plus, îl iubesc şi nu vreau să-i fac rău, nici lui, nici mie. Am stabilit o dată pentru trăirea completă a furiei într-un cadru adecvat.

După ce am cerut putere să nu îmi descarc furia pe tata, am fost la ai mei. Şi m-am dus să-l pup pe tata. Atunci am văzut că a îmbătrânit, sufletul mi s-a strâns/încălzit/înduioşat. Dumnezeu ne smereşte, într-un final. De atunci, deşi furia persistă (până nu este consumată, ştiu că va persista, este firesc) contururile devin moi, ca la Dali, poate. Toţi îmbătrânim, chiar şi eu, care sunt acum în plină forţă. O forţă care e întreruptă adesea de momente de slăbiciune. Singuri suntem foarte limitaţi. Cum zice cineva, nici până la colţ nu pot să ajung singură. Şi asta mă smereşte. Slăbiciunile îmi sunt de folos, pentru că în smerenie descopăr iubirea. Stă chiar în centru, pulsează acolo, e moale şi le acoperă pe toate, slăbiciunile mele şi ale semenilor mei.

Azi am văzut nişte poze, care sunt aici şi care mi-au adus aminte, în zona asta de furie (deci şi de forţă) a vieţii mele, că nimic nu este definitiv de rău. Binele poate să pătrundă printre crăpăturile rămase în viaţa mea, în răul din viaţa mea. Poate, şi pătrunde.

Masaj intern

Iunie 9, 2012

Tocmai în criză, râsul face bine. Mai ales de necaz.

Vanghelie dixit:

Vocea mea se va face auzită oriunde. Și pe sub apă.

Cine nu are loc de mine… nu mă interesează, să se înghesuiește!

Numai cine nu lucrează nu poate să i se impute că poate să fie și mici greșeli, dar nu astea.

Nu există ființă umană, fie că locuiește în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.

Soarta mea a fost hotărâtă de destin.

Sunt oameni tineri, oameni care sunt prezenți aici, în față, și pe care vreau să le mulțumesc.

De când mă știu eu copil, mă urcam în pom și mâncam corcoduși.

A posteriori, toți înțelegem de ce afișul electoral cu Ei te-am mințit la GREU, eu spun ce cred MEREU este atât de amuzant. Pe lângă faptul că se vede cu ochiul liber: dacă e ales Vanghelie, va fi GREU MEREU

 

Cum am șparlit

Iunie 3, 2012

Șparleala mea nu e „de spovedit”, deci e de publicat.

Azi la liturghie nu m-am nimerit pe covor, care era ocupat. Cum nu simțeam să stau în picioare, m-am așezat în genunchi, pe ciment. La un moment dat mi s-a făcut frig. Doamna din strana lângă care stăteam era fericita posesoare a unei pernuțe generoase și roșii. Și nu stătea în strană, nici în genunchi, ci în picioare. Deci pernuța rezulta inutilă pentru ea și vitală anti-cistită la mine. Așa că m-am gândit să-mi satisfac această nevoie de pernuță, și am băgat mâna, ca un copil, între doamnă și scaun, și am luat pernuța cu japca! Speram să nu simtă, nu am vrut s-o ating, dar m-a prins pe ultima sută de metri. Nu știa ce se întâmplă și, până să se prindă, pernuța era deja sub genunchii mei, iar eu plecam fața roșie ca pernuța – deh, eram vinovată – a smerenie, în jos. După ce s-a terminat slujba, sub ochii doamnei, am aranjat frumos pernuța pe scaun și, pentru că prinsesem mâneca sacoului ei sub pernuță, am aranjat-o cu atenție deasupra, pe deplin satisfăcută. A da, e cu happy end: doamna m-a văzut în biserică mai târziu, și mi-a zâmbit. Bănuiesc că îi plac copiii.

Scena încă mă distrează, dar are și o parte serioasă. Am intrat în a patra lună de terapie și în primele zile fără o stare permanentă de frică. După ani de zile (cam 7 așa), trupul meu trăiește, are zvâc, vrea să danseze. Și recunosc că am nevoi. Este responsabilitatea mea să le satisfac, nu e în fișa postului lui Doamne. Ieri seară am aflat că este normal să primesc. Și să cer. Încă n-am ajuns la maturitatea lui a cere, dar măcar nu mă mai anulez și … iau. Acum, sper ca pernuța să fie doar începutul.

Eu acum

Aprilie 2, 2012

N-am mai lucrat în pastel de cel puțin 2 ani. Și n-am mai fost niciodată așa cum sunt acum, în explorări nefuncționale, adică în cercetarea disfuncționalităților mele.

Așadar, așa sunt eu acum, și mă expun.

Geamantanul

Februarie 17, 2012

La teatru, un bărbat mi-a arătat că fiecare bărbat cară după el, o viață întreagă, un geamantan plin cu trandafiri pe care vrea să i-i ofere doamnei sale. Poate face asta doar atunci când ea nu se mai ascunde după mituri miresistice, purități împrumutate, obscenități, rutine, eficiență, oprimări și moarte. Frica de moarte, mai precis. Și care există, se mișcă, râde fără a încerca să cucerească, fără plan și fără strategie. Pentru mine este o ușurare și o fericire să știu că există cineva care abia așteaptă să îmi ofere flori (a se citi aici și toate celelalte înțelesuri asociate, ceea ce nu înseamnă flori în ghiveci), dacă nu mă ascund și dacă îndrăznesc să rămân liberă, neatârnată (neagățată și alte sinonime) de el. Asta este în concordanță cu natura adevărată a dragostei și cu relațiile împlinite, nedependente. Și cu ceea ce simțeam eu dar mi se tot zicea că nu se poate, că visez și că nu există. Dar dacă un bărbat recunoaște asta, mă gândesc că o fi o urmă de adevăr…

Teatrul de aseară a fost un cadou. N-am mai fost la teatru de muuuult (asta înseamnă cam trei luni, deci foarte mult pentru că de obicei merg la teatru cel mai rar la două săptămâni) și piesa de aseară nu era pe lista mea, pentru că pur și simplu nu știam că există. Am fost la o premieră care avea loc la ora 19, și am aflat la ea la ora 17. Prietena mea care mi-a dat invitațiile a plecat de la mine la ora 18 și eu am ieșit din casă la 18.15, pentru a ajunge în celălalt capăt al unui oraș relativ blocat (mai devreme se defectase un tramvai și făcusem 2 ore pentru o distanță mult mai mică), peste care începuse să ningă. Eram obosită dar m-am gândit că o să ajung, pentru că e un cadou de la Doamne, și El poate debloca orice. La 19 fix intram în teatru, pentru a mă așeza în rândul 3, în spatele unui om pe care îl admir foarte, și despre care am mai scris aici. Și da, la întoarcere a durat mult mai mult, cam o oră jumate.

Aseară am învățat că atunci când îndrăznesc să ies din schema mea dorințele, visele și nevoile mele se împlinesc, intră într-o cutie mare, se împodobesc cu o fundă și se cheamă viață. Un cadou…

Și azi se împlinește un an de când un mare vis al meu a devenit realitate și casa în care locuiesc acum a devenit a mea. Mai mult decât ceva ce am, este o parte din cine sunt eu. Deci, azi e hram, Sf Teodor Tiron, și ziua Teodorilor care merg spre rai, adică a tuturor Teodorilor