notă către sine

Iulie 25, 2016

gândul de la 4:39 dimineața: atunci când cineva mă respinge apriori, posibil să îi fie atât de frică să nu fie respins încât face el asta mai întâi.

bucuria de viață este o alegere și lipsa ei nu spune nimic despre valoarea mea.

să avem o săptămână cu spor!

Moi

August 3, 2012

În perioada asta din viaţa mea, eu, o persoană zâmbitoare, drăguţă şi finuţă, care nu înjură niciodată, îmi conştientizez furia. Şi, desigur, sunt furioasă pe tata. Am cerut putere să nu fac rău nimănui cu furia mea, să nu o vărs peste cei care n-au treabă cu ea, aşa cum fac cei dintre noi care ţipă tot timpul. Şi nici pe tatăl meu, pentru că probabil la cei 60 şi ceva de ani ai lui, n-ar putea-o duce. În plus, îl iubesc şi nu vreau să-i fac rău, nici lui, nici mie. Am stabilit o dată pentru trăirea completă a furiei într-un cadru adecvat.

După ce am cerut putere să nu îmi descarc furia pe tata, am fost la ai mei. Şi m-am dus să-l pup pe tata. Atunci am văzut că a îmbătrânit, sufletul mi s-a strâns/încălzit/înduioşat. Dumnezeu ne smereşte, într-un final. De atunci, deşi furia persistă (până nu este consumată, ştiu că va persista, este firesc) contururile devin moi, ca la Dali, poate. Toţi îmbătrânim, chiar şi eu, care sunt acum în plină forţă. O forţă care e întreruptă adesea de momente de slăbiciune. Singuri suntem foarte limitaţi. Cum zice cineva, nici până la colţ nu pot să ajung singură. Şi asta mă smereşte. Slăbiciunile îmi sunt de folos, pentru că în smerenie descopăr iubirea. Stă chiar în centru, pulsează acolo, e moale şi le acoperă pe toate, slăbiciunile mele şi ale semenilor mei.

Azi am văzut nişte poze, care sunt aici şi care mi-au adus aminte, în zona asta de furie (deci şi de forţă) a vieţii mele, că nimic nu este definitiv de rău. Binele poate să pătrundă printre crăpăturile rămase în viaţa mea, în răul din viaţa mea. Poate, şi pătrunde.

Eu acum

Aprilie 2, 2012

N-am mai lucrat în pastel de cel puțin 2 ani. Și n-am mai fost niciodată așa cum sunt acum, în explorări nefuncționale, adică în cercetarea disfuncționalităților mele.

Așadar, așa sunt eu acum, și mă expun.

Fericirea la indigo

Februarie 21, 2011

Cu siguranţă este o problemă a mea, dar nu cred în serii. Pentru a fi autentic, un lucru sau un sentiment sau o persoană trebuie să aibă unicitate. Oricât de mică, oricât de puţină.

Este anormal să te întrebi ce se întâmplă cu tine, şi orice reacţie sau comportament care nu intră clar în cutiuţa care ţi-a fost, cu mărinimie, repartizată, trebuie să ascundă ceva necurat.

Fericirea poate fi numai într-un anumit fel, în general dictat de cei nefericiţi. Orice deprimare, orice inactivitate, orice decizie care nu este acceptată cu majoritate de voturi, fac din tine un paria.

Îndrăzneala de a te arăta slab, vinovat, nefericit, îi acuză pe ceilalţi, deci trebuie suprimată cu orice preţ. Globalizarea este comodă, ajută la ascunderea sentimentelor, până când ele ajung să nu mai existe. Aşa, devenim animale cu chip de om, fericiţi ca toată lumea…

 

Ieri am fost la un prieten care are cancer osos. Deși la ultimele analize nu s-au mai descoperit metastaze, se pare că ceva nu a fost în ordine, pentru că pulsul i s-a mărit, iar el a luat 10 kg, lichid pe care nu reușește să îl elimine. Pe lângă durerile atroce, pe care nici morfina, oricât de puternică ar fi, nu le mai poate alina, mai este și durerea de a se simți stins de un sistem căruia nu-i pasă de nimeni și nimic. Foarte probabil, nici de judecata lui Dumnezeu.

Cum ieri s-a simțit foarte rău, mama lui trebuia să stea cu el, deci nu se putea duce la oncologul de sector, să ia rețeta pentru medicamente. Așa că m-am dus, deși mi s-a spus că voi avea de așteptat. M-am trezit în fața unei uși metalice, căcănii (nu este nici o metaforă, ci culoarea ușii), unde am așteptat alături de alte 7 persoane, pentru o rețetă a cărei scriere a durat 2 minute fix. Am stat o oră, timp în care mă întrebam dacă culoarea ușii nu este un indiciu pentru părerea celor din spatele ei despre viața noastră. Nu reușesc să pricep cum, atunci când îți moare copilul de 26 de ani ești obligat să pierzi o oră din timpul pe care l-ai putea petrece lângă el (poate ultima oră) pentru a obține o rețetă, iar apoi să traversezi orașul, pe un trafic infernal, ca să ți se spună că doctorul nu are contract OPSNAJ, ci numai CASMB, deci rețeta costă 7 milioane, nu 1 jumate. Bănuiesc că nimănui nu i-a trecut prin cap că, după 5 ore de absență, cât a luat întreaga procedură, s-ar putea să nu mai ai cui să administrezi medicamentul. Poate am eu un defect de gândire, cine știe. A, și pentru că m-am dus eu, au mai fost necesare telefoane, prin care mama pacientului se scuza că m-a trimis pe mine și nu a venit ea. În spatele ușii căcănii, doamna doctor, care ar fi putut să aducă mângâiere și înțelegere în viața unor oameni cărora toate ușile li se trântesc în nas. Doamna doctor, cu cizme noi și părul proaspăt coafat, cu o caldă păturică de fond de ten, mă întreabă pe un ton ironic, dacă pacientul mai este salariat. Alt telefon, da, este. Atunci am nevoie de adeverință, o copie în fiecare lună. Scrie mare pe ușă. I-am spus că i se va aduce, dar nu am adăugat că atunci când sunt servită cu căcăniu nu citesc specificațiile, oricât de mare ar fi ele scrise. Pe doamna doctor nu a interesat-o câtuși de puțin ce face pacientul, cum se simte, ci doar dacă mai este salariat și adeverința.

A, am uitat să vă spun că în spatele ușii căcănii, într-un colț, acoperit de alte afișe, cărți, dosare, fișe, mai era cineva. Sfântul Mina. În fața unora care ne servesc cu ce au mai rău în ei, numai Dumnezeu rămâne nădejdea noastră. Una tare, ce-i drept.

O iconiţă

Octombrie 14, 2010

Ieri seară am fost, ca în fiecare săptămână, la duhovnicul meu. Mai întâi m-am mirat cât de puţină lume era, pentru că părintele slujeşte într-o bisericuţă unde mereu este puhoi de lume, datorită Sfântului ocrotitor. Apoi mi-am adus aminte de ce mi-a spus o cunoştinţă care lucrează într-o firmă mare, pe un post important: de la 9 dimineaţa la 10 seara în fiecare zi nu ai cum să rezişti. Criza este alt pretext de a le lăsa oamenilor mai puţin timp pentru suflet, noi toţi marşând, de frică. Că vom muri de foame, că nu vom avea bani de haine, de rate, de suc, de şcoală.

Părintele tocmai s-a întors dintr-un pelerinaj în Turcia şi-mi dăruise deja, duminică, un semn de carte superb, ţesut, cu Maica Domnului. M-am întâmplat în acelaşi timp cu o soră duhovnicească, şi părintele a venit la noi. Ne-a dat o sticluţă cu aghiasmă de la Biserica Izvorul Tămăduirii şi câte o iconiţă cumpărată de la biserica românească din Istambul, cu Sfânta Arghira. Ne-a spus că nu ştie cine este, nici când se prăznuieşte, pe iconiţă nu scria nimic, era chiar imprimată pe hârtie foto. Am luat-o şi am început să cercetez. Şi am găsit, aici şi în alte locuri, viaţa sfintei şi mucenicia ei. Sfântul Nicolae Velimirovici, în Proloagele de la Ohrida, scrie:

„Această nouă muceniţă s-a născut la Brusa din părinţi binecredincioşi. De îndată ce Arghira s-a cununat cu un bărbat creştin, un turc din vecinătate s-a aprins de dragoste pentru dânsa şi a chemat-o să trăiască cu el. Arghira cea iubitoare de Hristos nu a primit spurcatul îndemn al turcului. Atunci el s-a aprins de mânie şi a învinuit-o înaintea judecătorului că ar fi voit să treacă la Islam, dar mai pe urmă s-a lepădat. Sfânta aceasta Arghira a petrecut cincisprezece ani pătimind pentru Hristos, fiind trimisă de la un judecător la altul şi dintr-o temniţă în alta. Ea L-a iubit pe Hristos mai presus de orice din lumea aceasta. La sfârşit a murit în temniţa din Constantinopol în anul 1725.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2010, vol. 1, pag. 521)

Am aflat că, dacă promitea cineva să treacă la islamism şi apoi se răzgândea, pentru bărbaţi pedeapsa era moartea iar pentru femei, închisoarea pe viaţă. Teribil cum aminteşte viaţa Sfintei de mucenicii din închisori, care au fost învinuiţi de ceva nefăcut şi au pătimit pentru acea acuzaţie până la moarte. Cum au făcut din temniţă loc de sfinţire şi de mântuire.

Sfânta Arghira se prăznuieşte pe 30 aprilie. Nimic nu este întâmplător. Pentru mine, de acum, luna aprilie este străjuită de Sfânta Maria Egipteanca, prăznuită pe 1, care toată viaţa s-a luptat cu focul patimilor şi cu ispitele drăceşti, şi de Sfânta Arghira, care a făcut din locul torturii loc de bucurie, mărturisind pe Hristos până la moarte şi nimic iubind mai presus de El, aşa cum spune şi Sfântul Nicolae.

De un an încoace, mulţi dintre cei care ne împărtăşim din acelaşi Trup şi Sânge, ne urâm din ce în ce mai tare. Cei care fac ceva ziditor şi dătător de mângâiere sunt ori masoni ori în alte rătăciri. Îi vedem pe toţi îndrăciţi, fără să ne aducem aminte că părinţii bisericii ne spun că păcatele noastre le vedem oglindite în ceilalţi. Ne dezbinăm din nimic şi, pentru a ne insulta teribil, ne trimitem unii pe alţii să ne pocăim. Nu vedem bârna din ochii noştri. Uităm instantaneu că dracul este cel care dezbină orice unire spre bine şi frumos, spre slava lui Dumnezeu. Şi îi facem dracului pe plac, dând ordine, dispreţuind, insultând şi ironizând. După ce am fost sfâşiată un an, am primit răspunsuri la multe întrebări şi le-am postat aici, poate le mai caută cineva. Ultimul a fost cel cu iconiţa Sfintei Arghira: fă din prigoană un loc de bucurie şi din ură şi maltratare (sufletească) o declaraţie de dragoste, pentru Cel pe care Îl iubeşti mai presus de toţi şi de toate.

Exchange contabil

August 30, 2010

Vorba lui Steinhardt, numai dracul e contabil. Numai el numără păcatele, păcățelele, abaterile, cu o precizie menită să-l deznădăjduiască pe păcătos. Hristos e boier. Iartă totul, îți dă totul, dintr-o suflare. Ai toate păcatele iertate, Îl primești pe Hristos tot în Împărtășanie, ai tot harul Lui. Fără nimic scris cu litere mici, fără condiții adiționale. Dar un dar trebuie să știi să-l primești. Să te bucuri de el fără gânduri post-dar, cum că trebuie imediat să dai ceva echivalent în schimb cu prima ocazie. Dacă ți-am dat un pachet de șervețele, trebuie să-mi returnezi pachetul plus un șervețel, dobânda. Orice relație devine un schimb comercial. Trebuie să nu rămâi niciodată dator. Dar gândul unei datorii și unei obligații alungă irevocabil din sufletul tău orice urmă de dărnicie, de elan, de dragoste. E ziua ta. Avem o relație rece. Bifăm ziua ta, îți luăm un cadou. Atât. Unde este dragostea, căldura, interesul în cadoul ăsta? Nu există. Există doar împlinirea, bifarea unei datorii. Un copil înseamnă încă o gură de hrănit, și noi trebuie să ne luăm mașină. Facem economii pentru mașină, renunțăm la copil.

Mai nou mi-e cam frică să spun că cineva este prietena mea cea mai bună. Cum fac asta, relația mea cu persoana respectivă se răcește. Poate și din cauza faptului că refuz gândirea nazistă. Toți trebuie să reacționăm la fel, să comunicăm la fel, să ne dezbrăcăm la fel de taine. Toți trebuie să tratăm la fel aceleași probleme care ne pocnesc în față. Plânsul este o bacterie socială, toți trebuie să râdem cu gura până la urechi. Și dacă plângem, trebuie să spunem imediat de ce. Interviu. Dacă nu, înseamnă că nu avem încredere în celălalt, nu că nu vrem să-l împovărăm și cu durerile noastre, pe care oricum nu le poate alina. Pentru că nu noi alinăm durerile, ci Dumnezeu, prin delicatețea și dragostea noastră. Și atunci, dacă ne permitem să ne ascundem, să avem o viață intimă, în care ochiul iscoditor al celuilalt nu poate pătrunde oricând, merităm să fim ignorați, grija și îngrijorarea noastră să fie călcate în picioare. Pentru că nu am respectat strictele reguli ale exchange-ului. Sincer, prefer să rămân cu gândirea mea antinazistă, care să-mi permită să dăruiesc ceva fără niciun motiv și fără să aștept ceva în schimb, să am relații care nu se bazează pe interviuri și pe violențe sufletești, și în general să-mi amputez simțul datoriei pentru a hrăni dragostea.

Practic și rațional

August 5, 2010

Mi se spune de ceva timp că este un defect îngrozitor să spui lucrurilor pe nume. Să nu te falsifici. Compromisul e mult mai practic, cu o singură excepție, să nu devină a doua natură. În alt post mă minunam de cât de devreme începem să îmbătrânim sufletește. Parcă bunicii noștri sunt mai tineri decât noi, poate pentru că nu le rămâne mai nimic de pierdut, cel mult câțiva ani de dispreț.

Și în relațiile dintre noi suntem practici și raționali. Și teribil de superficiali. Nu știu cum, esența ne scapă. Să luăm un exemplu clasic. Bifezi un eveniment și prin el definești o relație. Să zicem este ziua unei cunoștințe cu care n-am mai vorbit de 1 an. Deloc, deși suntem amândouă online. Frecventăm aceleași locuri cel puțin lunar. Dar nu simțim nevoia apropierii. Ea nu știe ce fac eu, nici eu nu știu ce face ea. Comunicarea apare odată cu o nevoie; ea are nevoie de ceva de la mine sau eu de la ea. Atunci amândouă zâmbim mai mult sau mai puțin circumstanțial, umplem lipsa și ne continuăm indiferența reciprocă. Și de ziua ei mă hotărăsc să-i iau un cadou. Mai degrabă, bifez în conștiința mea „cadou pentru x”. Nu e deloc logic, dată fiind relația noastră in absentia, dar eu sunt mai liniștită așa. Prefer să mă mint în continuare că am o relație cu persoana respectivă. Una apropiată. Nu am nici cea mai mică preocupare să stabilesc o întâlnire cu ea ca să-i dau cadoul. Trec niște luni. Aproape e vinovată că încă nu i-am dat cadoul. Când mă văd cu ea – circumstanțial, căci frecventăm aceleași locuri – îi zic că îi voi lăsa cadoul într-un punct fix, ea urmând să întrebe de el. La răspunsul ei evaziv, care vrea de fapt să-mi indice „nu e nevoie să-mi dai un cadou, nu e nici măcar logic dată fiind relația noastră rece” eu zic că trebuie să i-l las, doar am dat bani pe el!

Cum ziceam, esența ne scapă. Esența unui cadou este dragostea, apropierea, interesul față de primitor. Toate sunt anulate de lipsa de interes, logica și rațiunea pură, dar și de intervenția banilor. Nu-i dai cuiva un cadou doar pentru că trebuie să bifezi asta, nici pentru că ai dat bani (mulți) pe el. I-l dai pentru că așa exprimi afecțiunea, grija, legătura pe care o stabilești cu persoana respectivă. Am primit acum câteva luni un infuzor de ceai din silicon, sub formă de căpșunică. Este amuzant, practic, ilustrează o preocupare pe care o am în comun cu persoana respectivă, și merge cu mine în toate excursiile. E cu zâmbet pe buze, și prietena care mi l-a oferit nu mi l-a trimis prin poștă (deși locuiește departe) ci nu a uitat să mi-l dea personal (deși ne vedem rar de tot). Tot rar de tot mă văd cu altcineva care, fiind plecată din țară, nu a uitat să-mi aducă un cadou simbolic și să mi-l ofere cu delicatețe.

Însă acesta e doar un exemplu al modului nostru superficial de a trata oamenii, fără prea multă considerație pentru ceea ce simt sau vor ei. Ne bifăm bucățica de conștiință, ignorând faptul că bifa noastră astupă ineficient o durere. A celuilalt.

Normalitate

Iulie 8, 2010

În ultimul timp am avut bucuria de a mă întâlni cu minunile din viața mea cu care nu m-am mai văzut de mult. Majoritatea sunt niște oameni de nădejde, muncitori, sârguincioși, angajați. Una dintre aceste minuni, o persoană normală (adică optimistă, vie, veselă, curată, un bun profesionist) mi-a povestit niște aspecte ale sistemului capitalist.

Este profesor la o școală de limbi străine, instituție mare, modernă, plină de oportunități. Lucrează la ei de 4 ani. Au o metodă comunicativă, interactivă, ce mai, fantastică, de predare. Între timp, a fost forțată să devină PFA, pentru că șefa ei nu dorește să mai aibă cărți de muncă pe cap. Să se ocupe singură de toate angaralele. În urmă cu doi ani a fost trimisă la un training în Anglia, câteva zile, unde a învățat să devină trainer pentru profesorii de limbi străine. A obținut chiar și un certificat Cambridge. Trainingul a fost scump, așa că i s-a propus să mai lucreze la firma respectivă încă 2 ani, timp în care reținerile din salariu vor totaliza costul trainingului. Întoarsă la București, s-a oferit să facă un singur training unde să împărtășească ce a învățat acolo. După aceea a fost obligată să mai facă. Câteva zeci. Așadar, firma a trimis în Anglia 3 oameni, care în 2 ani și-au plătit tot, și a obținut zeci sau sute de profesori care au trecut prin trainingul respectiv. Gratis.

Profesorii merg ei, de cele mai multe ori, la clienții lor, companii importante. Iarna, dacă se îmbolnăvesc (mai țineți minte iarna din București anul ăsta?), zilele nelucrate li se opresc din salariu. Poți să iei un salariu cu 50% mai mic ușor.

Cealaltă fostă colegă a mea mi-a povestit (am lucrat împreună acum 5 ani, deci ea lucrează tot unde este în prezent de 5 ani) că abia acum 2 ani i s-a făcut carte de muncă, și că ar vrea să-și ia casă, dar nu se prea poate.

Bine, toate astea pe lângă setul complet de mizerii de la birou. Sigur, prietenele mele sunt două cazuri fericite, pentru că au unde să doarmă și nu au fost supuse la alte forme de șantaj. Încă. Cu toate acestea, normalitatea asta capitalistă mie îmi pute a comunism. Probabil de aceea nici nu sunt angajabilă. Nu mă duce nici capul nici inima.

Păcatul numărul 1

Mai 25, 2010

după Steinhardt, prostia. Periculoasă la proşti, fatală la deştepţi. Prostia claustrează, trage jaluzele grele peste orizontul libertăţii proprii şi al celuilalt. Prostia se simte în pericol, deci ne face violenţi. Prostia globalizează, îndurerează, calcă cu şine de tanc peste orice gram de libertate sufletească. Două exemple. Ieri la 20.30 mergeam pe Calea Moşilor în apropiere de intersecţia cu Mihai Eminescu. Pe lângă mine trec doi puşti cu priviri goale. Unul îmi trage un pumn puternic în umăr. De ce? O simplă descărcare de energie acumulată televizat, computerizat, pornografizat? Sau o furie că nu sunt ca el? O frustrare, sau o emanaţie a nefericirii? O dovadă de animalic sau de prostie pur şi simplu? În săptămâna brânzei, deci cu o săptămână înainte de Postul Mare, o persoană cultă, artistică, elevată la mii de metri deasupra mizeriei zilnice, care mereu îmi spunea că îmi respectă convingerile religioase, mi-a făcut un scandal înveninat şi furibund că ţin post. M-a sfătuit să „mai scap şi un ou din când în când, că biserica nu cere chiar aşa”, ignorând (din prostie? necunoaştere? dorinţă de nivelare/globalizare? frustrare?) faptul că postul este una dintre cele zece porunci bisericeşti. De curând m-a sunat să-mi spună că mă iartă (pentru imensa crimă de a ţine post) şi când am încercat să o întreb pentru ce, mi-a spus că vorbesc fără vocale deci nu mă înţelege. La aşa performanţă lingvistică nu am ajuns, deşi încă încerc să mă depăşeşc.

Aşadar, prostia nu ţine de nivel de cultură, ci probabil de nivelul de libertate. Pe care ţi-l acorzi ţie şi celuilalt. Pentru că somnul raţiunii naşte monştri. Aşa cum zicea şi schiţa un om deloc prost, sigur şi el urmărit. Acum prostia e virtutea numărul 1, pentru că raţiunea fuge fuge şi  prostia o ajunge, pentru că prostia e instinctivă şi poate ajunge să domine, poate trezi ură, răzbunare, ne poate ticăloşi şi transforma în monştri.

Acţiunile prosteşti, intempestive, ca cele din exemplele mele (cărora le acord scuza de frustrare, nesiguranţă, nervi, dar tot la prostie cad, pentru că încalcă şi legea informării, respectului, şi pe cea a libertăţii – care probabil trece întotdeauna prin intelect) pot fi clipe de ispitire, împotriva cărora suntem datori să ne luptăm. Dacă nu, vom deveni într-adevăr nişte adormiţi, hipnotizaţi, uşor de transformat în ce le convine mai mult deştepţilor din jur…