despre boală, pe scurt

noiembrie 29, 2014

Ieri dimineaţă m-am trezit cu o durere infernală de gât. În somn mi-am răsucit un tendon şi mă durea atât de tare că abia îmi mişcam picioarele, nu mai zic nimic de mâini sau cap. Din cauza durerii dormisem prost şi eram epuizată din start. Mă durea pielea, înghiţeam greu (a fost mai simplu să postesc) şi eram ameţită. Am lucrat din pat şi toată ziua am rememorat stările de boală de până acum, febra, grija bunicii, sentimentul de părăsire şi, evident, neputinţa.
Am făcut ceva diferit, de fapt două lucruri: am sunat o prietenă să mă plâng şi asta a avut 2 urmări terapeutice-m-am simţit ascultată şi importantă şi mi-azis de o cremă cu efect revulsiv, foarte bună; când m-asunat mama să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, i-am spus că vreau o cremă -a găsit-o şi mi-a adus-o, mi-a făcut masaj.
Până seara îmi puteam mişca picioarele şi am reuşit să fac un duş, după care am dormit 10 ore. Iar de dimineaţă mă simt mai recunoscătoare că mă pot mişca şi îmbrăca. Dacă n-aş fi fost bolnavă, cum să mulţumesc pentru sănătate?

Reclame

Step out of stress

iunie 16, 2010

E vară, în București e caniculă, e lume multă și nesimțită, mașini multe, un aer înfundat irespirabil, toate ingredientele pentru a fi cu nervii întinși la maxim, cum zice o prietenă „cu capul”. Furia izbucnește pe unde poate, nu ne iese nimic. Dar dacă, o oră pe zi, am păși dincolo de lumea noastră burdușită cu stres? Pur și simplu. Să bei un ceai bun acasă, între pereții unde verși furia acumulată afară, zilnic, să asculți o muzică ce te transpune în lumea pe care o vrei, și să te bucuri măcar o oră de gândul că ea poate să existe. Să citești ceva scris de un om la care ții și care te face să te simți acasă, adică în locul unde rănile se vindecă. Să citești poezie, să stai să te uiți pe pereți, să râzi cu lacrimi de toate dezastrele întâmplate în ziua respectivă. Să te gândești pe tine, să te analizezi, sau pur și simplu să-ți acorzi o pauză. Greu de găsit o oră pe zi pentru asta. Sigur, e mult mai ușor de găsit același timp pentru colindat prin magazine, uitat la televizor, citit ziare, trăncănit cu altcineva. Și astea sunt activități terapeutice, dar te lasă frustrat pentru că nu mai ai ora aceea pentru tine, în care să treci peste mânii, frustrări și frici, și să te umpli de bucurie și pace. Ne e frică să rămânem singuri cu noi înșine, și de aceea ne izolăm de propria persoană în activități multe și zgomotoase, imitând alți oameni nefericiți dar care garantează că rețeta lor de fericire funcționează. Cred că această oră e complementară rugăciunii, parcă curge din ceea ce ceri în rugăciune, putere să le înduri pe toate. Dar cum Dumnezeu nu ne bagă în traistă și nu ne încalcă voia liberă (sau comoditatea liberă, cum vrei să-i zici), nu o primim dacă nu o cerem și nu facem ceva pentru asta. E nevoie de mult curaj ca să ieși din turma înnebunită și perfect controlată de oameni stresați, tracasați, nervoși, și să zâmbești mai mult, să-ți conturezi valori în lumea asta care se ocupă nonstop de murdărirea lor, să mângâi pe alții și să dai și sufletului tău măcar un prim ajutor. E nevoie de teribil de mult curaj, dar și dacă birui…

Una dintre replicile savuroase din Cântăreața Cheală, la care am râs cu lacrimi. Un bun antidot pentru lacrimile vărsate degeaba, pentru nervii, frustrările, mizeriile sufletești ale altora. Ele trebuie trecute din start acolo unde aparțin de fapt, la categoria incorectă politic de căcaturi, sau cacade mai frumos spus. Altfel ajung să ne roadă, îndușmănească, ne extirpează ironia și simțul umorului. Dacă le mai avem, că dacă nu, le putem recupera oricând autopersiflându-ne și nemaidându-ne atâta importanță.

Antidot la apocalipsă

februarie 5, 2010

Dat fiind că guvernul se ocupă intens de aducerea apocalipsei cât mai aproape, încerc să-mi găsesc antidot. Ultimul, culoarea, a fost pus din plin și cu gesturi larg-mărunte. Deși a ieșit foarte măzgălită, nu știu de ce, îmi place. Sigur, nu va fi în mapa pentru admitere