despre boală, pe scurt

noiembrie 29, 2014

Ieri dimineaţă m-am trezit cu o durere infernală de gât. În somn mi-am răsucit un tendon şi mă durea atât de tare că abia îmi mişcam picioarele, nu mai zic nimic de mâini sau cap. Din cauza durerii dormisem prost şi eram epuizată din start. Mă durea pielea, înghiţeam greu (a fost mai simplu să postesc) şi eram ameţită. Am lucrat din pat şi toată ziua am rememorat stările de boală de până acum, febra, grija bunicii, sentimentul de părăsire şi, evident, neputinţa.
Am făcut ceva diferit, de fapt două lucruri: am sunat o prietenă să mă plâng şi asta a avut 2 urmări terapeutice-m-am simţit ascultată şi importantă şi mi-azis de o cremă cu efect revulsiv, foarte bună; când m-asunat mama să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, i-am spus că vreau o cremă -a găsit-o şi mi-a adus-o, mi-a făcut masaj.
Până seara îmi puteam mişca picioarele şi am reuşit să fac un duş, după care am dormit 10 ore. Iar de dimineaţă mă simt mai recunoscătoare că mă pot mişca şi îmbrăca. Dacă n-aş fi fost bolnavă, cum să mulţumesc pentru sănătate?

Reclame

Literatura bolnavă

iunie 15, 2009

Cam de o lună am reînceput să citesc romane. Toate bune, toate celebre, toate românești. Primul, Lorelei de Teodoreanu, l-am început în pelerinajul la Prislop de ziua părintelui Arsenie Boca. În prima noapte pe mașină m-a fermecat gustul dulce al copilăriei pe care mi-l lăsam poveștile bunicii, tot moldoveancă, cu harbuji, flori, pețitori și îndrăgostiri ideale. Ajunsă la București, m-a bucurat stilul excepțional al lui Teodoreanu, cu ironia mușcătoare și cu umorul zgomotos cuprinse în 2-3 cuvinte. Apoi am trăit morți și sinucideri, și am rămas cu un aer de visare dar și cu un gust amar-bolnav. Cella Serghi a urmat -aici le-am descoperit pe mama și bunica, un tip de femeie mereu stând pe bomba sărăciei, care nu știe când va exploda, mereu speriată, mereu nostalgică după o dragoste neîmplinită, și mereu dependentă de bărbați. M-am găsit și pe mine, ieșită din pânza de păianjen, cu un ideal, ce-i drept altul decât al Dianei. A fost o respirație luminoasă după câteva sute de pagini scrise într-un stil care provoacă dependență. Mihail Sebastian și Eliade. Accidentul, cu lumina lui orbitoare și vindecătoare de vise deșarte și de tot felul de idei despre tot felul de oameni pe care îi gândeam atașați de mine fără să verific asta, și când am verificat a fost ca un salt în prăpastie. Nuntă în cer a fost o dezamăgire profundă, deplină, gravă. Mi-o recomandase un om la care țin, dar cartea nu m-a fermecat nici prin stilul  citadin și bonom, nici prin personaje, nici prin acțiune, ci m-a îndepărtat nerodind nimic în sufletul meu. Poate doar un început de boală – lipsa lui Dumnezeu. Tipul feminin m-a făcut să-mi pun niște întrebări, la care am găsit niște răspunsuri revelatoare de manipulare. Confirmarea femeii de roman, fără prea multe activități, care sclipește deplin în pasiunea fizică simțită alături de iubit; și ideea cu care am fost, suntem și sigur vom fi manipulate cum că suntem ideale jucării/instrumente sexuale, că numai așa ne împlinim deplin, și iată că așa simt în continuare suratele mele din ce în ce mai dezbrăcate (de cald? în blugi lungi mulați?) în bordelul în aer liber numit și București vara. Boala, să-i zicem „lipsa lui Dumnezeu”, face sterp și romanul și mintea cititorului; pentru că geniul nu rodește, așteaptă altceva, o desăvârșire ce rupe cu firea și cu Creatorul; își arogă atribute divine și e lăsat cu buza umflată, la o vânătoare la care nu reușește să prindă nimic care să-i potolească foamea. În ciuda titlului, romanul nu oferă nicio perspectivă de împlinire, nici aici nici dincolo. Orașul cu salcâmi a început idilic, leneș, spre a sfârși într-un refuz al compromisului și în pierderea libertății la fericire. Din toate astea am învățat că mulți (nu toți, nu zic) romancieri români au trăit mult prea mult fără Dumnezeu și că literatura aceasta, bolnavă și șchioapă de ochiul spre cer e alt joc în care suntem antrenați ca să uităm că suntem rupți de El și să nu căutăm calea de întoarcere. Și că, într-adevăr, trebuie să ne schimbăm mintea, prin înnoire, pentru a opune lumii amorțite în reguli și hipnotizată de intangibilă liniște, viață și bucurie. De asta azi a început postul…