O criză impusă. Frica de șomaj, violența crescută, anomalii sexuale, pornografia care ne calcă în picioare bucățica de curăție care ne mai rămăsese, dosită undeva într-un colț al ființei. Producția internă, cu pumnul în gură înecată de export. Cultura sufocată de divertisment ieftin, actorii mari obligați de foame să joace în telenovele autohtone care îi discreditează, pictori care nu mai au cu ce să își cumpere materiale de lucru, așa că uită de artă și se apucă de chici. Profesori striviți de impertinența elevilor mai bogați decât ei, de frustrări și de salarii prea mici ca să se poată îmbrăca, citi, gândi, deci nici preda. Economia, cultura, învățământul la pământ. Aproape în sicriu. Cine își freacă mâinile? Va fi o înmormântare luxoasă, vom fi purtați în cavalcade albe. Asta da viață! Cei care au vrut mereu să scape de acest ghimpe în coastă pe care România și românii îl reprezintă dintotdeauna aduc coroane funebre și caută o idee care să ne justifice moartea. Avem multe chestii pentru care ar fi demn să murim. Să fim morți ideologici, nu așa, simple suflete care au suferit pe crucea întinsă cu generozitate de alții. Ni se insuflă chiar și că viața nu are sens. Grav este că li se insuflă în general copiilor noștri – emo. Moartea e mult mai interesantă. Ea trebuie cântată, adorată, dorită, nu viața.

Ei bine, cu toate acestea, rămânem (cel puțin parțial) o țară care nu vrea să moară. Suntem îndrăgostiți. Vrem viața. Am pătimit prea mult pentru a nu o avea. O regăsim în chestii mici. În mirosul de tei. Într-un roman scris cu talent. Într-o comedie. Într-o clipă de lumină, la rugăciune, când simți că totul strălucește în jur. Viața respiră calm și lin peste tot în jurul nostru. Chiar dacă sunt alții care vor să murim și care vor să ne acuze de cele care ne-ar putea hotărî să facem acest pas, despărțindu-ne veșnic de Cel care palpită, îmbrățișează și zâmbește totul, refuzăm. Până dincolo de capăt.

Reclame

Uite-l nu-i!

martie 10, 2009

Duminica aceasta, la predică, am aflat un lucru foarte interesant. Deşi Sinodul – complet sau nu, fără detalii monşer – a declarat că paşapoartele biometrice sunt nişte lucruri trecătoare, lipsite de importanţă şi inofensive, ele nelimitând libertatea posesorilor, totuşi acelaşi Sinod s-a pronunţat (unde, când?) împotriva implantului de cip în frunte sau în mână. De aici rezultă că cipul este un element destul de ciudat, un hibrid între pericol şi hatâr: în paşaport e bun, în trup e rău. Parcă pălesc cuvintele lui Hristos: ce e da da, ce e nu nu, nu-i aşa? Parcă ne vedem peste patru ani, timp în care Sinodul va hiberna ca şi până acum, că se va trezi să ne facă un alt hatâr: uite dom’le, pentru voi ortodocşii, cipul e rău în  mână sau pe frunte, aşa că în talpă e bun: puneţi-l în talpă atunci, că acolo n-are nimic! Dincolo de aciditate (poate exagerată, dar ceva acru parcă ne mai trezeşte), mă chinui să mă feresc de slăbiciunea ambiguităţii şi să mă rog pentru o viaţă cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tronului de Judecată.

Cum ne vrea Sinodul sfinţi

februarie 27, 2009

Hotărârea Sfântului Sinod, pronunţată ieri, despre neobligativitatea paşapoartelor biometrice, în funcţie de convingerile religioase, a stârnit aprigi reacţii. În capul meu a fost mai întâi o uşurare. Da, este o uşurare cu termen limitat şi provizoriu – şase luni. Apoi am început s-o dispreţuiesc şi să  mă bag şi eu în cazanul care bolboroseşte. Abia după aceea m-am gândit ce mari eforturi s-au făcut totuşi pentru acel punct 3. Acum retrag ultima propoziţie, căci am văzut că ÎPS Bartolomeu n-a fost (în stilul caracteristic, a rămas vertical), deci nu avea cine să se chinuie pentru emiterea punctului 3. Poate că chiar este praf în ochi.

Oricum, gândindu-mă că Sinodul ne-a informat că nu suntem obligaţi să călătorim în străinătate, deci să ne luăm paşaport biometric, m-am gândit ce uşurare. În loc să mă agit de drum, cazare, bani, transport, bagaje, limba ţării în care merg, pot să stau acasă să mă rog. Rezultă, încă o şansă să mă apropii de Cel ce mă mântuieşte.

În 2 ani, Sinodul probabil ne va informa că şi dreptul la identitate este opţional, deci că putem să alegem să nu avem buletine biometrice. Rezultă că nu mai ies pe stradă, că mă ia poliţia. Stau acasă şi citesc la Psaltire. Mai aproape de Dumnezeu…

Peste 4 ani, în 2013, când implantarea cipului va condiţiona cumpărarea şi vânzarea, şi producerea de orice fel de bani, dreptul la hrană, haine, şi chiar viaţă, va deveni, în opinia aceluiaşi Sinod probabil, opţional. Adică ce, pot să aleg să mor, nu? Cum n-o să mai pot plăti întreţinere şi dări la stat, pentru că nu voi avea cip, singura mea opţiune va fi să găsesc un copac undeva într-o pădure, să mă înarmez cu cartea de rugăciuni, Psaltirea şi nişte boarfe rămase din anii în care numai dreptul la a ieşi din ţară era opţional, şi cu post negru, şi să mă apropii de Dumnezeu.

Aşadar, să ne bucurăm cu toţii, căci avem un Sinod minunat, care vrea să ne mântuiască cu orice preţ, chiar şi fără voia noastră, care tânjeşte (căci aşa a fost creată) după libertate. Nu vreţi să postiţi? Na, nu mai aveţi ce mânca! Nu vreţi să vă îmbrăcaţi decent? E, lasă, o să vă rămână doar nişte cearşafuri în care să vă înveliţi. Nu vreţi să vă rugaţi? Nu veţi mai avea altceva da făcut. Aşa cum comunismul a dar martiri, aşa va da Sinodul capitalisto-ecumenic pustinici sfinţi.

Dincolo de ironie şi de spaimă, dacă începem să ne apropiem acum de Dumnezeu s-ar putea să nu ne mai fie frică de toate astea, ci pur şi simplu să ni le dorim. Să cerem răbdare şi stăruinţă şi putere să nu-L părăsim pe Cel ce nu ne părăseşte niciodată.

Inimi pure

ianuarie 25, 2009

Zilele astea citesc „Viaţa Părintelui Calciu”, mai mult printre lacrimi şi cutremurări de suflet – în sensul în care a fost cutremurat Sf. Ciprian când a înţeles că până atunci nu făcuse nimic bun şi adevărat. Aseară citeam cum elevii lui au spus că sunt gata să îi împărtăşească soarta. Deşi puţini au făcut-o, din cauza terorii la care au fost supuşi, această dorinţă – venită dintr-o inimă sinceră şi pură – a rămas un punct luminos în viaţa lor. În acel punct luminos, ei au fost alături de Părintele lor până la capăt şi mereu îi vor sta alături.

Azi după Liturghie ne-am strâns să semnăm cererea prin care refuzăm cipurile din documente. Mă uitam la tinerii care s-au strâns, unii s-au întors de la uşă; li se vedeau inimile pe faţă – aveau ochii atât de mari şi atât de clari, şi atâta libertate! Este libertatea pe care numai Hristos o dăruieşte, şi ea străluceşte mereu după slujbă, după rugăciunea comunitară. Atunci când toţi suntem „cu o gură şi o inimă”. Îi vedeam cu câtă convingere şi lipsă de şovăială au semnat, deşi undeva în suflet ştiu că şi-au pus – mai mult sau mai puţin – pielea pe băţ. Pentru că responsabilitatea, gândirea personală, cu trup şi suflet propriu şi împotriva curentului, ne expun pe toţi unei ostracizări, pe care nădăjduim să o suferim, cu mila lui Dumnezeu.

Ceea ce aş mai vrea să scriu, ca să îndulcesc puţin tonul, este că sunt foarte fericită că am asemenea fraţi întru Hristos. Că măcar ei au sufletele curate şi ochii mari, deschişi către adevărurile pe care lumea le neagă, pentru că se vede urâtă şi înşelată în ele.

Formular de refuz

ianuarie 20, 2009

Am primit acum de la cineva care va pleca la Petru Voda pe 30 ianuarie formularul de refuz al cipurilor, cu tabel de semnaturi.

Catre autoritatile bisericesti si ale statului roman



Subsemnatul …………………………………………………………………………………………………………………
conform tabelului alaturat, de credinta stramoseasca crestin-ortodoxa, prin garantarea demnitatii de catre STATUL ROMAN, art. 30, pct. 1 privind libertatea de exprimare si de constiinta, coroborat, dupa caz, cu art. 74 din Constitutia Romaniei, sustin /sau ma constitui parte la/ urmatoarea cerere, cu rugamintea sau, dupa caz, cu propunerea de initiativa legislativa de adaptare ori modificare a regimului permiselor de conducere auto, cardurilor de identitate si pasapoartelor in functie de convingerile religioase.

Dupa opinia noastra, documentele de mai sus, eliberate incepand cu data de 15.12.2008 si ulterior acestei date, ce cuprind codul de bare si cip cu date biometrice, incalca in mod flagrant libertatea individuala asa cum a fost stipulata de art. 23, pct. 1 din Constitutie. Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.

Invatatura biblica ne interzice purtarea semnului lui Antihrist, inglobat in codul de bare – motiv pentru care noi depunem actele civile cu astfel de caracteristice informative sau vom refuza primirea pe viitor a acestor documente in continutul carora va figura codul de bare si stantarea electronica.
Un precedent legislativ s-a realizat inclusiv in materie penala, prin adoptarea art. 85, pct. 3, 4, 5 din Codul de Procedura Penala in functie de convingerea religioasa a individului. Daca in materie penala s-a produs o astfel de facilitate constitutionala, cu atat mai mult se justifica si o masura in cazul Dreptului Civil ori Administrativ.

Cererea noastra nu este in contradictie si incidenta ordinii de drept sau bunelor moravuri, motiv pentru care va rugam sa procedati pe cale de consecinta la cuvenita derogare sau, dupa caz, la modificarea caracteristicilor informatice a documentelor prezentate mai sus, care NU VOR CONTINE CODUL DE BARE SI UN CIP INVIZIBIL, in functie de convingerea religioasa a celor ce sustin prezenta cerere.

Apreciez ca un asemenea cod de bare si o asemenea insemnare electronica trebuie sa ramana aplicabila numai marfurilor si nu oamenilor!

Consider ca trebuie sa mi se respecte dreptul la libera alegere: cu sau fara insemnul 666.
Refuzul solutionarii favorabile a demersului constitutional va perturba grav viata monahala, a credinciosilor ortodocsi si a tuturor celor ce au aceasta convingere religioasa.
Totodata invocam si prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prezenta cerere constitutind plangerea prealabila.

Parohia/persoana/organizatia care gestioneaza situatia de mai jos se numeste ………………………………………………….., ma reprezinta in fata Dvs, si poate fi contactata la…………………………………………….

Cu stima,

Data,

Cei din Bucuresti care vor sa semneze pana pe 30 ianuarie pot lasa un comentariu aici pentru contact.

Puterea de a spune nu

ianuarie 13, 2009

Mai nou, totul e un vuiet teribil: cipuri, cipuri. Tare mi-e teamă că vorbim doar ca să ne aflăm în treabă. Că dăm mai departe informaţia şi atât. Doar de dragul informaţiei şi al dobândirii statutului privilegiat de mărturisitor, de cunoscător al adevărului, de original. În schimb, mă uit la mine ce puţină putere de jertfă am. Că doar de jertfă va fi vorba. Va fi vorba de a spune nu. Şi dacă acum nu am puterea de a spune nu cuiva care mă cheamă la discotecă, sub pretextul prieteniei, sau care-mi dă bomboane în zi de post, sub masca dragostei, sau care-mi umple urechile de veninul bârfe, numind aceasta comunicare şi descărcare a sufletului, oare cum o să am eu puterea să le spun părinţilor mei că eu mor de foame dar de Hristos nu mă lepăd, şi că le cer să facă acelaşi lucru? Cum o să pot eu mucenici când nu pot sta în genunchi 2 ore pe zi? Cum o să pot înfrunta singurătatea şi dispreţul dacă acum nu pot să-i refuz pe aşa-zişii mei (mulţi, dreptu-i) prieteni de bucurie ca să mai citesc un acatist pe zi? Dacă mă gândesc 3 zile numai la ce cremă de faţă să-mi cumpăr, oare cum o să trăiesc cu pâine şi apă?

Pentru că ştiu că va fi vorba de mucenicie fără ocolişuri, cât mă pregătesc pentru ea? Cât de des cer putere ca să rezist la bombele de pornografie şi de deznădejde cu care sunt atacată clipă de clipă? Cât le conştientizez şi cât sunt gata să mi le smulg din suflet, chiar dacă-mi plac, spunând cu curaj „eu nu vreau asta, nu accept asta, eu vreau să am un suflet care să-Ţi fie templu şi altar de jertfă, Doamne”?

Da, sunt prea multe întrebări. Păcat că la mine rămân doar retorice, şi tot amân răspunsul clipă de clipă. O prietenă îmi spunea acum puţin timp că ea ştie că va veni controlul global, dar că ea este slabă. Pe moment m-am gândit că nu poate fi slabă, şi că niciunul dintre noi nu este slab: Îl avem pe Atotputernicul în noi dacă ne-am împărtăşit fie şi numai o singură dată, la botez. Şi El biruie, nu? La El e nădejdea. Ascultam azi o emisiune în care părintele Amfilohie spunea că Dumnezeu ne dă suferinţa pe care o putem duce şi din punctul din care n-o mai putem duce, ne dăruieşte putere mângâietoare. Ne mângâie şi ne dă puterea Lui.

Mereu zic că un liber-profesionist vede concret cât de multă grijă are Dumnezeu de el. Nu stau pe un post de la care îmi vine automat salariul în fiecare lună. Dacă nu muncesc n-am ce mânca,  simt că sunt o povară, un parazit care nu respectă porunca (cine nu munceşte, nici să nu mănânce). De fiecare dată însă Dumnezeu face un pogorământ faţă de zbuciumul meu sufletesc şi-mi trimite de muncă. Nu ştiu dacă am folosit „pogorământ” aici în sensul uzual, ci mai mult vrând să zic că pur şi simplu Se pogoară, Se revarsă, îmi dăruieşte pricepere şi îmi netezeşte calea. În fiecare zi numai în El îmi pot pune nădejdea.

Atunci când m-am întors la Biserică, între mine şi ai mei au fost lupte greco-romane. În perioada aceea am trăit cu „va da frate pe frate la moarte…” şi cu gândul că voi fi lovită de casnicii mei. Poate că acum Bunul Se va îndura şi-i va întoarce. Poate este doar o perioadă de linişte înaintea marii furtuni când va trebui să spun nu, în virtutea puterii care mi s-a dat prin libertatea voii şi prin cunoaşterea adevărului. Cât despre puterea aceasta de a spune nu, ştiu că n-o am, dar nădăjduiesc la alt pogorământ, în urma căruia mi se va dărui, pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi nu ne va lăsa să pierim. Şi pentru că iadul este cea mai mare durere a Lui.

Între cipuri şi dragoste

ianuarie 5, 2009

Sărbătorile au trecut cu diverse invitaţii, cu bani curşi pe apa sâmbetei (mă gândeam că anul trecut ROST-ul a strâns 25-30 de milioane pe care i-a dat cam la 5 familii cu mulţi copii, şi că cei 3 membri ai familiei mele am cheltuit cam atât în ultima lună numai pentru noi 3) dar încă vizibili în kilele pe care le-am pus cu generozitate, şi cu foarte puţine gânduri la celălalt, la cel gol, trist, sărac, care n-are bani nici de mâncare sau de medicamente, darămite de cadouri. Adică la Hristos. Zicea părintele Arsenie Papacioc că cerşetorii ne fac cel mai mare cadou – ne dau Împărăţia Cerurilor pe un bănuţ. Acum că am intrat în anul crizei, toată lumea este crispată şi nu dă oricum nimic, că ţine pentru zilele în care criza îi va ajunge la os. Puţini îndrăznesc să respire entuziasm şi vise de bucurie şi de credinţă. În general sunt priviţi ca nişte anormali. Anul nou a debutat cu diverse aniversări, şi cu multiple invitaţii la tot felul de localuri şi ieşiri. Nişte ieşiri la care iar am cheltuit, cu teama permanentă în suflet că nu voi mai avea ce da atunci când îmi vor cere cei ce nu au. Oare cum voi răspunde atunci când mi se va arăta că eu am mâncat dincolo de saţ, şi cineva poate la 100 de metri de mine murea de foame sau era bolnav, eu ştiam asta şi nu am făcut nimic?  E mai simplu să mă îmbuib în loc să ies în frig şi să caut un flămând şi să vorbesc despre pericolul cipurilor şi al lui 666 decât să fac o faptă de milă şi de dragoste. Chiar dacă această faptă de milă mi-a fost poruncită de Cel căruia mă închin, cel puţin fariseic.

Nu am susţinut niciodată şi nici nu susţin că nu trebuie să fim la curent cu realitatea controlului global ce ne este impusă şi ce ne va fi impusă din ce în ce mai crud. Numai că, aşa cum au spus sfinţii, criza şi controlul şi antihristul vor veni odată cu răcirea dragostei. Nemaiavând decât dragoste de noi înşine, stând cu mâna crispată pe portofel şi uitându-ne în sus sau în jos ca să nu-l vedem pe suferindul de lângă noi, pur şi simplu facem criza să se întâmple. Ne sinucidem dorind cu tot dinadinsul să ne scăpăm viaţa.

Nu ştiu dacă Hristos o să ne ceară socoteală de informaţiile apocaliptice pe care le avem şi pe care le răspândim, dar ştiu sigur că îmi va cere socoteală de câţi semeni am mângâiat şi am scos din deznădejde, cât m-am rugat pentru cei în dureri sufleteşti şi trupeşti, câţi am îmbrăcat şi câţi am hrănit, cât s-a reflectat dragostea Lui – talantul dat – în felul în care mă port şi în tot ce am făcut. Şi cum este posibil ca astăzi să fie ultima zi în care să pot construi acest răspuns, nu-mi rămâne decât să ies din ameţeală şi să împlinesc porunca.

Adăugire: Planul meu pe anul acesta este să găsesc o cale de a mă bucura de prezenţa şi dragostea prietenilor mei fără ca acest lucru să diminueze sumele date celor ce nu au de nici unele. Pentru că văd că mereu am bani pentru a le cumpăra daruri celor apropiaţi, dar din ce în ce mai rar descopăr ceva de dăruit celor ce nu au. În plus, încerc să ţin minte că mi s-a spus să nu chem la masă pe cel care mă poate chema la rândul lui, ci pe cel care nu-mi poate da nimic înapoi. Nădăjduiesc ca cele scrise aici să nu smintească pe nimeni, ci să mă ajute să pun început bun. Ele reprezintă doar o analiză a felului în care lumea devoratoare mi-a schimbat modul de a gândi, nu o judecată sau o osândă a fraţilor mei. Şi mai reprezintă şi o hotărâre pentru alt fel de început.