Normal

iunie 4, 2013

A început etapa dez-amăgirii. Altfel spus, nu trebuie să fie totul ca în filme ca să fiu fericită. Cu o parte din mine aș spune dimpotrivă, dar mă abțin. Azi am văzut două secvențe superbe, și mi le trec aici, în jurnal, să nu le uit. Or fi fost un cadou, de ziua mea de 5 ani, cine știe.

Scena 1, în parcul Izvor, seara: el între două vârste, modest, cu un defect de spate, i-aș zice handicap. Ea, cu o jachetă roșie, și cu pantofi roșii. Oarbă. Ea îl așteaptă. El îi dă brațul și pornesc împreună pe alee, într-un pas sincronizat.

Scena 2. Pe stradă, mama obosită, cu copilul mare cât ea, cu retard. Merg de braț, ea îl duce pe el. Ea mai duce o garoafă roșie, cu floarea în sus. Nu, nu am văzut doamne fotomodelistice cu garoafă roșie la 7 seara pe stradă.

Ei bine, da, sunt mai multe detalii comune. Dar poate durerile, părțile cu care nu ne prea lăudăm, „handicapurile” și „retardurile” noastre să ne ajute să ne desfacem masca și să simțim că celălalt ne mângâie. Cu un pas, cu o garoafă, sau cu simpla iubire care uneori merge și mână în mână cu ce e mai greu în viața noastră.

Reclame

Când…

decembrie 12, 2012

mă simt cea mai murdară şi cea mai rea

primesc un mail de la o prietenă care nu-mi scrie niciodată

din senin, fără subiect, fără motiv

mailul sună: o îmbrăţişare cât marea de zăpadă!!! dar caldă!

speechless

Dam cuvantul oltenilor

decembrie 11, 2012

Este unul dintre oltenii mei preferati. So…

Marin Sorescu – Am vazut lumina (sursa)

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

A new look

decembrie 9, 2012

Ieri am fost la o conferință și, la un moment dat, cel care a susținut-o a citit din Steinhardt, bucata care este și aici. În lunile din urmă aveam o mare dramă, și anume că tatăl meu a venit la mine și nu s-a uitat la mine. Nici măcar nu m-a privit. A fost foarte dureros, o durere care a rămas, e definitorie pentru o bucată mare din viața mea, pentru că atunci când am auzit „după ce ai luat aminte la mine” de undeva din mine, foarte profund, a ieșit „Deci am un Tată care mă privește”. A fost ceva cutremurător, și au ieșit, tot din adânc, puține lacrimi, pentru că nu le-am dat voie să iasă toate, cred. După asta m-a apucat durerea de cap, din cauza furiei lui „nu m-ai văzut atâția ani”, furie pe tata. Conferențiarul a făcut o pauză de câteva minute, ca să ne reașezăm, a zis, iar eu m-am dus să-mi iau apă, între timp mi se făcuse și frig. Toată ziua încercasem să salut un prieten, dar nu reușisem, nu ne ciocnisem. Mă gândeam că îmi era atât de frig și aveam nevoie de o îmbrățișare. Deci, pe drumul spre apă, îmi iese în cale Bogdan, îmi zice „ce faci dragă” și mă ia în brațe. Aici se termină, sau aici începe, o altă privire. Cineva care mă privește, cu luare aminte. Mereu. Este minunată imaginea unor ochi care se întorc spre mine cu iubire. Minunată și adevărată.

Peperomia

februarie 13, 2012

De Crăciun am primit o plantă, Peperomia, de la o prietenă dragă de tot. O plantă doar cu frunze, și acelea violet vinețiu, dar cu sclipiri și reflexe verzui, cu puf aspru dar de efect. Mi-am dorit foarte mult să crească mult, dat fiind că îmi doream ca și dăruitoarea ei să fie vie, bine, și puternică. Atunci când am primit-o, am observat-o cam moale. Tulpinele erau bine, dar unele din ele păreau desprinse de sol. Cu timpul a început să moară, și mi-am dat seama că partea de deasupra pământului pierduse – prin rupere, accidentală, să-i zicem – demult contactul cu rădăcinile. Și cu prietena mea se întâmplase la fel. Am pus toate tulpinile într-un vas cu apă, și unele din ele sunt încă vii.

Azi am cerut sfatul expertului meu în plante. Deci, ce să fac ca Genoveva (așa o cheamă pe plantă) să nu moară. Dacă nu aveam tulpinile desprinse, trebuia să le susțin cu un bețișor, să le sprijin, și să le ud periodic. Să ud regulat pământul în care încă sunt rădăcinile, în speranța că îmi va da, cândva, câteva rămurele. Să pun tulpinile în nisip umed, la înrădăcinat. Nu mi se garantează rezultate.

Și așa am învățat ce să faci pentru cineva care s-a retezat de propriile rădăcini. Să îi uzi cu lacrimi sufletul la rugăciune. Să îl susții regulat. Să îl muți în alt fel de sol, în care să aibă putere să prindă rădăcini. Să nu te aștepți la rezultate, și să nu aștepți nimic în schimb. Destul de multe de făcut pentru cineva care spune că, pentru ea, nu se mai poate face nimic. Nu?

Cutia mea cu recompense

ianuarie 31, 2012

N-am avut niciodată o cutie cu recompense. Până acum câteva luni nici nu auzisem c-ar exista așa ceva. De atunci mi-am promis că voi cumpăra o casetă de lemn pe care o voi picta frumos și mi-o voi dărui. Dar, sigur, nu s-a întâmplat.  În continuare cutia mea cu recompense a rămas flexibila, augmentabila, mobila și moalea mea memorie afectivă. În ea se înghesuie darurile (ahhh, nemeritate) pe care le-am primit de la Bunul. Cele care nu pot fi posedate, deci cele mai prețioase.

Cu mult timp înainte de a începe blogul acesta cu titlu nesmerit și manelist am ieșit dintr-o relație care mă consuma. Este unul dintre lucrurile din viața mea pe care nu-l regret, în ciuda durerii și a spaimei care revin uneori. De atunci a început să existe cutia mea cu recompense, unde se înghesuie oameni, evenimente, cărți, vorbe, minunății de tot felul. Are pereții plini de roua emoției și moi. Dar mereu se întinde, niciodată nu intră la apă. În cutia mea cu recompense nu încap dezamăgirile, pentru că și ele fac parte din cei frumoși care se află acolo.

Explodează atunci când e vorba de cei de care îmi este dor. Nici nu mai știe să vorbească. De populația ei trecută mai sus, la liniște. Și care mă acoperă de acolo. Și azi suferă o explozie, pentru că deși știam că se va pe-trece, am plâns câteva zile când am aflat că s-a întâmplat. Deci, vreau să-ți spun că mi-e dor de tine de un an. Și dorul nu pare să se stingă cu timpul…

 

În pană de lucru fiind, am reciclat mărgelele, perlele și pietrele demult apuse (câteva cutii, dar campania de reciclare nu s-a încheiat) și le-am transformat în podoabe. Acum, împodobirea propriei persoane nefiind deloc duhovnicească, n-o să mă ating de idee, ci o să spun ce am învățat făcând cercei.
1. Culorile, formele, pietrele și materialele dăruite nouă sunt frumoase de-ți taie respirația. Nu încetez să mă minunez de ele. Numai un cips de turcoaz dacă privești, îți ajunge pentru rugăciune de slavă câteva zile.
2. Atunci când creez (o să-mi mângâi orgoliul spunând asta) neuronii mei se trezesc și întineresc. Scopul e mai puțin important ca indiciu de tinerețe, pentru mine cel puțin, decât creația. Retrospectiv privind, în ultimii 10 ani am privit mai mult decât am făcut. Și privit înseamnă un privit tâmp, hipnotizat, în niciun caz contemplație. Drept urmare, sunt foarte bătrână. Când nu creez, desigur.
Ca să nu ratez șansa, o să las și linkul blogului meu de obiecte artizanale (pe care o să apară și alte chestii în afară de cercei): pariziana.blogspot.com

Infuzia de bine

noiembrie 23, 2011

Câte lucruri bune există în viața mea, câte au existat și câte au reușit să supraviețuiască (sau am reușit eu să le fac să supraviețuiască)? Câte lucruri bune fac, ca un dar și ca o șansă la co-participarea la binele care este Dumnezeu, și nu ca să le adaug pe mândra mea listă de fapte bune? Le fac ca să am de ce să mă agăț atunci când nu voi mai face atâtea. Zice un sfânt: Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunile tale, ca atunci când Îl uiți Dumnezeu să Își aducă aminte de tine. Faptele bune le facem ca să ne statornicim în bine, sau – de frică, de ne-frică – ca să nu ne statornicim în rău. Prin ceea ce facem luăm molecule, vapori de bine, sau participăm la rău. E alegerea noastră.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

A locui

noiembrie 19, 2011

Articolul ăsta scurt se vrea a fi mai multe lucruri. În primul rând, o mulțumire pentru toți cei care au rămas alături de mine, mi-au trimis mailuri, și-au exprimat – într-un fel sau altul – apropierea și păsarea, în tot acest timp (mi se pare, sincer că au trecut câțiva ani, deși știu că au fost doar trei săptămâni) luuung. Aș vrea nu numai să le mulțumesc, ci să le spun și că sunt niște oameni minunați, pe care nu-i merit. Apoi, se vrea o concluzie și un nou început. Pentru că, după 3 săptămâni petrecute lângă un nevrotic care nu mai vrea să se locuiască și să îi este frică de propria casă și de toate celelalte puncte de sprijin, eu am început să îmi relocuiesc viața. Când am plecat de acasă, îmi dădusem seama că nerecunoștința și lipsa mulțumirii este o părăsire a harului, o stare artificială, robotizată, de a fi. Acum nu numai că mi-am descoperit casa, că am regăsit-o, dar încep să realizez din nou toate minunățiile care mi-o populează, liniștea și împăcarea pitite prin colțuri, și toate frumusețile care fac corp comun cu viața mea, cu mine. Prieteni (și de sus, și de jos), locuri, teatru, film, cărți, usturoi (touche, mai ales când apare lângă prieteni, știu, dar e un bun prieten când ai gripă), minunățiile mărunte și cărunte care vin spre mine și spre care eu merg. Și după „dintotdeauna” mi-am dat seama că rar mi-am locuit viața. Este ca un palat minunat cu camerele bogate dar păzite cu strășnicie, și mult timp au fost păzite de frici și de scenarii prin care m-am împiedicat singură să mă bucur de prezent. Acum, strâng curaj să intru și să mă bucur de daruri, și să mă locuiesc. Da, cred că o să-mi ia ceva timp, dar nu mai văd sensul de a plăti chirie furiei, fricii și neputinței, atâta timp cât nu ele sunt proprietarele vieții mele.

Dezamăgiri

noiembrie 15, 2011

De câteva săptămâni m-am prins de o chestie. S-ar putea să fie adevărată sau nu, dar eu m-am obișnuit ca de fiecare dată când descopăr ceva important și dătător de nădejde în același timp, să simt bucurie și alinare. Și așa a fost și acum.

M-am obișnuit să dezamăgesc oamenii. Fac asta mereu, pentru simplul motiv că nu sunt superwoman, și vreau să renunț la acest sindrom care mă bântuie dintotdeauna. Deci, sunt limitată și asta e, oricât m-aș da cu capul de pereți nu pot face decât ceea ce pot, și nu pot salva viața nimănui. Prima dezamăgită de asta am fost eu. Așadar, eu dezamăgesc. Buuun. Pe toată lumea. Pe mine. Și totuși, am descoperit că sunt câteva persoane (sau Persoane, după preferință) pe care, orice aș face, nu le voi dezamăgi. Mi-a zis asta una dintre ele, care m-a trimis să am grijă de o doamnă strivită de neputințe mentale, sufletești și financiare. Doamna a dezvoltat suspiciune, egoism și alte bube. Cel care m-a trimis la ea, când i-am spus, mi-a răspuns: Oricum este, noi trebuie să o ajutăm. Acum, ghici ghicitoarea mea, cine mai zice asta? Părinții, right. Numai părinții pot să spună asta, pentru că ei ne iubesc fără multiple choice, doar all inclusive. Și ne ajută, orice le facem, pentru că ei rămân părinții noștri și noi copiii lor, pe totdeauna. Fără deadline.

Buuun, pe părinți nu-i pot dezamăgi. Pe părinții mei de sânge. Pe duhovnic. Pe Tata. Și pe prietenii Tatei. Ei știu – și dacă nu știu, simt, și dacă nu simt, iubesc – exact ce pot face. Ce nu, se trece cu vederea, cu dărnicie și dăruire. Acum, dat fiind că Tata are mulți prieteni, nici nu sunt în stare să număr persoanele pe care nu le pot dezamăgi. Ceea ce este, într-adevăr, o ușurare, pentru că pe cele pe care le dezamăgesc le pot număra.