Ce mai mănânc eu

Decembrie 12, 2013

În ultima lungă perioadă, am dat o raită prin iadul dinăuntru. Se pare că am ajuns la un maxim, mai ales de când am răcit şi tot ce vreau e să stau ghemuită în braţele cuiva, să respir şi să îmi fie cald. Cam ca la 2 ani, aşa. 

Buuun, am răcit şi am hotărât să-mi iau Salix, ca să-mi treacă. Şi am luat, de la Dacia Plant. Şi cum sunt eu într-un pustiu şi nu simt iubirea, grija, căldura, nici a oamenilor nici a lui Dumnezeu, am deschis flaconul. În poza de mai jos puteţi descifra cu oarecare efort ce am înghiţit. 2 de 3 ori pe zi. 

Ceea ce vă doresc şi vouă! 

Imagine

Anunțuri

Daruri

Ianuarie 19, 2009

Săptămâna trecută am răcit teribil. În noaptea dinspre marţi spre miercuri mă trezeam cam la 2 ore ca să-mi desfund nasul. Nu puteam respira, abia îl desfundam că se umplea din nou de puroi. Acum, că pot respira, îmi dau seama ce chin îngrozitor este să nu o poţi face. Şi mulţumesc. Aparent, e atât de banal! De ce să mulţumeşti pentru că respiri? Fac asta secundă de secundă, şi totuşi, dacă aş fi conectată la un tub de oxigen viaţa mea ar fi infinit mai amară. Chiar şi atunci aş avea de mulţumit, pentru că mi s-a dat să trăiesc în vremi când există tub de oxigen.

Şi iarăşi m-am gândit la Virgil. La 36 de ani, Virgil avea o tumoră la picior, şi nu mai putea merge. Între patul lui şi uşă erau 3 metri. Mereu zicea că, dacă picioarele îi vor reveni cât să pună mâna pe cârje şi să parcurgă acei 3 metri, de la uşă ar lua un taxi, şi ar merge să îşi rezolve treburile. Parcurg atâţia kilometri în fiecare zi, pentru că îmi place să merg pe jos şi să mă bucur de ceea ce văd. Virgil îşi agăţa viaţa de 3 metri. Eu nici nu mă gândesc ce minune dumnezeiască este fiecare pas…

Acum ceva timp, în autobuz, un bătrânel Îl discuta pe Dumnezeu. Zice: „Care Dumnezeu? Eu am 75 de ani şi Dumnezeu nu a făcut nicio minune cu mine” Aş fi vrut să îi răspund că faptul că are 75 de ani este o înlănţuire de minuni. Fiecare zi a noastră, plină de minuni pe care nici nu le mai băgăm în seamă, fiind obişnuiţi să le vedem ca normale, logice, ştiinţific probabile, este un dar imens. La dar imens ar trebui să răspundem cu darul unei mulţumiri imense. Dar ne lipseşte, bineînţeles, timpul. Îl folosim pentru a alerga după cele ce ne provoacă cele mai mari dureri, şi nu mai vedem minunile. Extraordinar totuşi, Dumnezeu, cu delicateţea Lui, nu Se retrage, ci ne este mereu toiag de sprijin şi aripă de mângâiere…