Literatura bolnavă

iunie 15, 2009

Cam de o lună am reînceput să citesc romane. Toate bune, toate celebre, toate românești. Primul, Lorelei de Teodoreanu, l-am început în pelerinajul la Prislop de ziua părintelui Arsenie Boca. În prima noapte pe mașină m-a fermecat gustul dulce al copilăriei pe care mi-l lăsam poveștile bunicii, tot moldoveancă, cu harbuji, flori, pețitori și îndrăgostiri ideale. Ajunsă la București, m-a bucurat stilul excepțional al lui Teodoreanu, cu ironia mușcătoare și cu umorul zgomotos cuprinse în 2-3 cuvinte. Apoi am trăit morți și sinucideri, și am rămas cu un aer de visare dar și cu un gust amar-bolnav. Cella Serghi a urmat -aici le-am descoperit pe mama și bunica, un tip de femeie mereu stând pe bomba sărăciei, care nu știe când va exploda, mereu speriată, mereu nostalgică după o dragoste neîmplinită, și mereu dependentă de bărbați. M-am găsit și pe mine, ieșită din pânza de păianjen, cu un ideal, ce-i drept altul decât al Dianei. A fost o respirație luminoasă după câteva sute de pagini scrise într-un stil care provoacă dependență. Mihail Sebastian și Eliade. Accidentul, cu lumina lui orbitoare și vindecătoare de vise deșarte și de tot felul de idei despre tot felul de oameni pe care îi gândeam atașați de mine fără să verific asta, și când am verificat a fost ca un salt în prăpastie. Nuntă în cer a fost o dezamăgire profundă, deplină, gravă. Mi-o recomandase un om la care țin, dar cartea nu m-a fermecat nici prin stilul  citadin și bonom, nici prin personaje, nici prin acțiune, ci m-a îndepărtat nerodind nimic în sufletul meu. Poate doar un început de boală – lipsa lui Dumnezeu. Tipul feminin m-a făcut să-mi pun niște întrebări, la care am găsit niște răspunsuri revelatoare de manipulare. Confirmarea femeii de roman, fără prea multe activități, care sclipește deplin în pasiunea fizică simțită alături de iubit; și ideea cu care am fost, suntem și sigur vom fi manipulate cum că suntem ideale jucării/instrumente sexuale, că numai așa ne împlinim deplin, și iată că așa simt în continuare suratele mele din ce în ce mai dezbrăcate (de cald? în blugi lungi mulați?) în bordelul în aer liber numit și București vara. Boala, să-i zicem „lipsa lui Dumnezeu”, face sterp și romanul și mintea cititorului; pentru că geniul nu rodește, așteaptă altceva, o desăvârșire ce rupe cu firea și cu Creatorul; își arogă atribute divine și e lăsat cu buza umflată, la o vânătoare la care nu reușește să prindă nimic care să-i potolească foamea. În ciuda titlului, romanul nu oferă nicio perspectivă de împlinire, nici aici nici dincolo. Orașul cu salcâmi a început idilic, leneș, spre a sfârși într-un refuz al compromisului și în pierderea libertății la fericire. Din toate astea am învățat că mulți (nu toți, nu zic) romancieri români au trăit mult prea mult fără Dumnezeu și că literatura aceasta, bolnavă și șchioapă de ochiul spre cer e alt joc în care suntem antrenați ca să uităm că suntem rupți de El și să nu căutăm calea de întoarcere. Și că, într-adevăr, trebuie să ne schimbăm mintea, prin înnoire, pentru a opune lumii amorțite în reguli și hipnotizată de intangibilă liniște, viață și bucurie. De asta azi a început postul…

Reclame

Greșeala lui Saul

iunie 5, 2009

La 1 Regi 13 ni se spune că Saul a făcut o greșeală. În timp ce se pregătea de luptă, a văzut că Samuel (preotul) întârzie, așa că a ignorat regula că jertfa trebuia adusă numai de preot, și a adus-o el. Și-a asumat un rol pe care nu-l dobândise, a trecut cu vederea regula sfințeniei.

Când am citit asta m-au năvălit mii de gânduri. Primul a fost la protestanți și la toate sectele derivate, unde laicii și-au asumat funcția și prerogativele de preoți în lipsa tainelor. Laicii predică, laicii slujesc. Rezultatul e o teribilă sărăcie a slujbei, care pe mine nu mă mai revoltă pentru că durerea pe care o simt din cauza asta e așa mare că înăbușă revolta. Al doilea a fost la feminism. Femeilor li s-a inoculat jucarea unui rol, asumarea unor atribuții, pentru care nu au fost create – cele masculine; s-a încălcat rânduiala divină, și rupturile sufletești și trupești nu încetează să se producă până astăzi. Neavând mare lucru de făcut (femeile muncesc, fac curat, fac cumpărături, fac carieră, fac copii, fac tranzacții, sunt frumoase, deștepte, (prea/super) puternice), bărbații se plictisesc și se feminizează. La ele apare sindromul superwoman, teribil de nociv pentru tot ce poate fi împlinire adevărată – pentru liniște, pace, echilibru. Este așa firesc să fim invers decât am fost rânduiți de sus să fim, că nici nu mai știm care ne este firea. Este cool să fim invers, să-I tragem lui Dumnezeu o palmă prin libertatea pe care El ne-o îngăduie („pe cei drepți îi iubești și pe cei păcătoși îi miluiești” spune o rugăciune). Nu ne dăm seama că ne facem nouă rău, asumându-ne o identitate pe care nu o avem. Al treilea a fost la UE. Al patrulea a fost la mine însămi. Mereu mă văd pe mine ultima, atunci când mă văd. Încerc să-mi revin din sindromul de superwoman pe care l-am avut zeci de ani de zile, și să fiu mai puțin așa cum vor alții să mă vadă. Mă uit în jur și văd că slăbiciunea, lacrimile, fricile sunt tabu, că trebuie să părem puternici. Mă uit în Scriptură și văd că atunci când sunt slab sunt tare – pot totul în Hristos care mă întărește. Cu disonanța între ce-mi impune societatea și cele spre care mă duce credința m-am obișnuit. Întrebarea e cât? Până la a nu mai fi multiplă și până la a nu mai face greșeala lui Saul de a îmi asuma funcții/roluri pentru care nu am fost făcută și la a încerca să mă regăsesc dincolo de tabu-urile sociale. Până la bucurie și armonie, pentru că Dumnezeu spune să punem pe umerii Lui fricile, slăbiciunile și durerile noastre, să nu încercăm să le ducem singuri, pentru că nu vom reuși. Și să fim noi, nu cei ce ne vor sau ne inculcă alții să fim.

O criză impusă. Frica de șomaj, violența crescută, anomalii sexuale, pornografia care ne calcă în picioare bucățica de curăție care ne mai rămăsese, dosită undeva într-un colț al ființei. Producția internă, cu pumnul în gură înecată de export. Cultura sufocată de divertisment ieftin, actorii mari obligați de foame să joace în telenovele autohtone care îi discreditează, pictori care nu mai au cu ce să își cumpere materiale de lucru, așa că uită de artă și se apucă de chici. Profesori striviți de impertinența elevilor mai bogați decât ei, de frustrări și de salarii prea mici ca să se poată îmbrăca, citi, gândi, deci nici preda. Economia, cultura, învățământul la pământ. Aproape în sicriu. Cine își freacă mâinile? Va fi o înmormântare luxoasă, vom fi purtați în cavalcade albe. Asta da viață! Cei care au vrut mereu să scape de acest ghimpe în coastă pe care România și românii îl reprezintă dintotdeauna aduc coroane funebre și caută o idee care să ne justifice moartea. Avem multe chestii pentru care ar fi demn să murim. Să fim morți ideologici, nu așa, simple suflete care au suferit pe crucea întinsă cu generozitate de alții. Ni se insuflă chiar și că viața nu are sens. Grav este că li se insuflă în general copiilor noștri – emo. Moartea e mult mai interesantă. Ea trebuie cântată, adorată, dorită, nu viața.

Ei bine, cu toate acestea, rămânem (cel puțin parțial) o țară care nu vrea să moară. Suntem îndrăgostiți. Vrem viața. Am pătimit prea mult pentru a nu o avea. O regăsim în chestii mici. În mirosul de tei. Într-un roman scris cu talent. Într-o comedie. Într-o clipă de lumină, la rugăciune, când simți că totul strălucește în jur. Viața respiră calm și lin peste tot în jurul nostru. Chiar dacă sunt alții care vor să murim și care vor să ne acuze de cele care ne-ar putea hotărî să facem acest pas, despărțindu-ne veșnic de Cel care palpită, îmbrățișează și zâmbește totul, refuzăm. Până dincolo de capăt.

Relații de putere

mai 19, 2009

Am citit aseară la Sorescu, Trei Dinți din Față, un fragment care m-a cutremurat:

„Cu cât se limitează mai mult dreptul la proprietate și se fac exproprieri, cu atât unii caută cu mai multă îndârjire o compensație ușoară, devenind tiranii absoluți ai soțiilor lor, pe care le consideră niște sclave, cu drept de viață și de moarte asupra lor, or asta nu e just, nu e deloc just…” se gândea Olga, mai mult aiurând sub răpăiala loviturilor (pg. 66)

Inutil să spun, un fragment cenzurat și pe care o nouă cenzură probabil l-ar scoate din nou, pentru că deși exproprieri nu se mai fac, bărbații (căsătoriți sau nu) își tratează perechile feminine cu aceeași atitudine pe care o ai în fața unor cârpe numai bune de șters pe jos. Dreptul la proprietate, reinstaurat după Revoluție, nu a transformat bărbații în mai bărbați (a se citi ca mai responsabili, mai puternici, mai grijulii, mai înțelegători, mai puțin frustrați) ci în mai fleșcăiți. Majoritatea sunt incapabili să își asume răspunderea unei căsătorii (mama îi spală și îi hrănește, iubita se ocupă de celelalte plăceri) dar continuă să calce în picioare multe dintre femeile din jur. Nici măcar nu mai este nevoie de un act de proprietate (aka certificat de căsătorie) pentru ca femeile să se supună mârlăniei atotcuprinzătoare. Pentru posesorii acestui act mârlănia se înțelege de la sine.Frustrați profesional și incitați de miile de reclame la viagra etc care le confirmă stupida idee ca sexul e menirea lor, se limitează la vegetabilitate.

Am să vă dau câteva exemple. Amantul perfect care crede că cea pe care o seduce îi stă la picioare, și care începe să îi acapareze averea și se vede un om făcut; planurile se înșiră pe ață. Dacă ea are cumva – prin absurd, căci toți cei din jur se pregătesc de nuntă – curajul să îi taie macaroana, iese cu vai și aoleu, iar după ani de zile el nu se poate împăca nici cu gândul că ea nu mai e a lui, nici cu cel că ea este fericită. Putea să fie o vegetală perfect fericită, udată și crescută de o femeie care să muncească peste poate și față de care să își asume rolul de stăpân. N-a fost să fie, dar oare în câte cazuri se întâmplă asta.

Bărbatul puternic (în burtă) care aduce toți banii acasă, este plin de debordantă moralitate și veselie. Moralitatea și veselia calcă în picioare chinul, truda și depresia nevestei lui. El aduce banii, ea suportă mizeriile. În niciun caz nu le suportă cei din afară. Casa devine un tomberon, nici pe departe un loc de vindecare. O „protejează” scoțându-i la iveală neputințele și defectele, durerile. Da, și tortura este un semn de putere. Îl deranjează momentele ei de fericire, ieșirile, râsetele ei. Sfârșește prin a se izola în castelul de fildeș al puterii lui inutile (poate bună doar la a deschide răni). Tonul este mereu răstit, la orice pas pândește o primejdie, este gata să o sperie pentru a-și râde în sine de slăbiciunea ei. Dacă ea nu reacționează conform planului, este iresponsabilă, vinovată și proastă.

Cel care sună regulat (mai degrabă excesiv de des) și care mai mereu dă ordine. Un embrion al celor de mai sus. Convorbirile sunt presărate cu bârfe, obsesii și reproșuri. Mai ales reproșuri. Dacă ea încearcă să deschidă gura, se trezește cu amenințarea unei supărări, așa că alege să-l protejeze. Mititelul! Imatur, necopt, efeminat, fără putere de decizie, ezitant, se vede cuceritor și mai ales unicul pe firmament. Își permite, cu de la sine putere, să provoace crispare și crize de conștiință. Să jignească și să arunce cu noroi. Să stoarcă lacrimi de la o femeie prea fraieră care a ajuns să-l creadă. Uită că lacrimile femeilor le numără Dumnezeu. Nu își asumă nici măcar adevărul propriilor dorinți – o relație sau o prietenie, preferând să stea pe bară. PPC – poate pică ceva. E infinit mai comod și mai distractiv să privești la sufletul târșâit al celei de lângă tine. Fără implicări emoționale, o consideră doar o ghenă unde să scape de murdărie și de nervi.

Așadar, a cui este vina? Expropriați de puterea de a acționa, de împlinirea de sine (tainică, trudnică și cerând rezistență și ambâț), bărbații calcă în picioare pe cele care le arată neîncetat că autocontrolul, bucuria, împlinirea, înflorirea sufletească, acțiunea înspre mai bine-mai frumos-mai tandru sunt posibile. Acum, ca mingea e în terenul nostru, oare ne vom arăta docile, vom încerca inutil să-i schimbăm sau vom trăi așa cum suntem – bucurându-ne și bucurând atât prin slăbiciunea cât și prin forța noastră? Vom avea curajul să arătăm vreodată, cu propria noastră viață, că suntem în stare să ieșim din murdăria universal acceptată și să ne asumăm justețea…

Ca să mai atenuez din furie, o să vă recomand să vă distrați cu asta

De post

aprilie 4, 2009

Săptămâna trecută am auzit la predică despre cum trebuie să ne intensificăm, în acest post, trăirea valorilor morale. Puse față în față cu foile de pe pereții din afara chiliei părintelui Iustin de la Petru-Vodă, valorile morale se rușinează și își iau picioarele la spinare. Moralitatea are a face cu a nu face răul, dar nu prea se întrevede în ea a face binele. Dacă credința s-ar reduce la moralitate, atunci mulți sfinți – printre care și cea prăznuită mâine, Sfânta Maria Egipteanca – ne-ar face o reverență și ar păși în vârful picioarelor afară din calendar.

Majoritatea ateilor sunt niște oameni extrem de morali. Corecți până în vârful unghiilor, înrăiți de palmele pe care răutatea le dă mereu peste obraz, nu își găsesc nici pacea nici fericirea. Nu este nimic moral în a da niște bani unui om bolnav pe care nu-l cunoști. Nici în a ascunde un om pe care societatea îl repudiază. Nici în a ierta o ninfomană. Și totuși, creștinismul e plin de din astea; sunt chiar niște valori -să-l hrănești pe suferind în numele lui Hristos, să crezi că toată lumea se poate îndrepta (a-propos, este o piesă excepțională de Cehov despre asta la TNB, Un Duel, cu o extraordinară dimensiune duhovnicească), și să-l ridici și să-l ierți tocmai pe cel căzut în cea mai adâncă groapă a fărădelegii. De asta creștinismul este divin (așa cum și noi suntem creaturi divine) și de asta gândirea societății, morala lumească, este atât de dezumanizantă.

Durerea cea mai mare pe care am avut-o până acum în postul ăsta a fost să văd cum se strecoară moralitatea în biserică, și cum îi garantăm noi autonomia. Cea mai bună piesă de teatru din toate câte le-am văzut până acum este Don Quijote a lui Dan Puric. O analiză incredibilă, deșteaptă, sclipitoare, frumoasă, umană, divină, de bun-simț și de durere, a sufletului românesc și omenesc cu toate crizele și cizmele roșii și albastre cu stele care l-au călcat și îl calcă în picioare și care îl duc la răstignire. Până acum am văzut-o de 3 ori, am bătut la cap cu ea pe majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, și aș vedea-o pentru tot restul vieții. Toate bune și frumoase, până când am vorbit despre ea și cu un student la teologie în anul 2. Îi zic să meargă să o vadă, e un adevărat spectacol al sensibilității creștine îndurerate, și el îmi zice că nu-i mare lucru; șocată, aud argumentația: am mai vorbit cu niște teologi care au văzut-o și mi-au spus că nu-i nimic de capul ei. Cuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuum? Ceva nu se leagă. La piesa asta sunt în sală maici și călugări, crema intelectualității creștine, preoți, oameni simpli și complecși care simt și gândesc. Nu pot să cred și încă nu am reușit să mă împac cu răspunsul. De fiecare dată când plec de la piesa asta plâng în hohote. Visez, gândesc, o imprim în mine zile în șir și trăiesc cu fascinația că toate durerile mele au fost înțelese și puse pe scenă. Ochelarii de cal, mintea cu dop de prejudecăți și pietism, au ajuns din nefericire să îndepărteze o mare parte a trupului bisericii de trăirea creștină.

Sunt foarte multe alte manifestări care m-au șocat – refuzul de a îngurgita arta sub forma unei expoziții care nu este de icoane sau sub forma unei muzici care nu e psaltică/bizantină etc (și totuși, convertirea la ortodoxie a Pr. Serafim Rose a început cu Bach!), în general îndepărtarea de frumos sub pretextul că este lumesc și că nu ne sfințește. Că în post nu se cade. De fapt, frica că nu vom putea discerne între ce ne sfințește și ce nu. Și neîncrederea în Dumnezeu, care ne poate deschide mintea ca să-L vedem și în ceea ce aparent Îl alungă. Aș vrea să încurajez o selecție precaută, inteligență, cu curaj și responsabilitate (dacă crezi că ai în față o porcărie, să ai curajul să pleci și să n-o înghiți), o selecție care ne înfrumusețează, ne apropie de Izvorul Frumuseții, și care ne ferește de a deveni niște acrituri singuratice și țâțâitoare, ascunse după raclele sfinților pe care ni-i putem lua oricând ca argument că am ajuns așa, fără să fie ei vinovați de imaturitatea și comoditatea noastră.

Am ajuns să cred că misiunea noastră în post este să ne apropiem de frumusețe și de bunătate. Să privim pe celălalt cu ochi curați, nu cu un șir de bârfe în spate. Următorul meu șoc pe acest post a fost crizele de furie care se dezlănțuie și care trebuie stinse cu un furtun de smerenie. Să nu răspunzi. Poate nici măcar „iartă-mă”, ca să nu alimentezi orgoliul celuilalt că el are dreptate când de fapt se lasă ispitit. Să faci tot ce poți ca să îndeplinești aparentul obiect al aparentei dorințe neîmplinite care a alimentat furia. Pe locul trei în topul șocurilor este indiferența. Brațul orizontal al crucii este relația cu celălalt – una care se limitează din ce în ce mai des la un zâmbet, o strângere de mână și atât. Relația a ajuns să se manifeste ca indiferență. E prea complicat ca să te implici. Să asculți. Să petreci timp (eu n-am timp să dorm și tu-mi ceri să mă văd cu tine, asta-i culmea!) și să-ți lași părerile la o parte. Să faci ca relația să fie primire-dăruire, să fie reciprocă și nu unilaterală. Ia mult timp și multă durere. Înseamnă să nu te mai pui pe tine pe primul loc, să-ți ignori dorințele și părerile. Să te răstignești. Cu toate astea, toți ținem postul ăsta ca să înviem nu? După ce am învia, dacă nu ne-am răstignit, nici pentru Dumnezeu nici pentru pacea celui de lângă noi?

Doamna noastră

martie 25, 2009

Azi am auzit așa un frumos fel de a o numi pe Maica Domnului: Doamna noastră. Într-o vreme în care femeile sunt ori mecanisme de producție, ori targeturi pentru firme de „înfrumusețare” vestimentară sau de alte feluri, ori obiecte sexuale, noi ne închinăm unei Doamne. O Doamnă care rămâne Doamnă chiar dacă este Maică și chiar dacă plânge neîncetat pentru noi în fața Tronului Slavei.

Acum ceva timp eram la Sf Stelian de ziua Sfintei Filofteia cred, care pica în timpul săptămânii. Părintele paroh la predică spune cum să le răspundem celor care ne dau în cap cu apelativul „bisericoși, bigoți, fanatici”: NOBLESSE OBLIGE.

Probabil singurul segment din societatea asta subumană unde femeia este doamnă a rămas creștinismul. În biserică femeile sunt doamne. Prin căsătorie, bărbatul le urcă pe tron ca dătătoare de viață și părtașe la lucrarea teribil de dureroasă a mântuirii. Femeia are noblețe și feminitate chiar dacă nu face exhibiționism cotidian. Esența nu o reprezintă sânii a la Pamela Anderson nici numărul de ore din salonul de frumusețe. Este capacitatea ei imensă de a aduce bucurie, de a iubi și de a alina. De a se jertfi. Așa cum Maica Domnului schimbă hotărârile lui Dumnezeu cu rugăciunile ei, așa și lacrimile unei mame, fiice sau soții pot aduce restul lumii la împăcare cu Izvorul Vieții.

Așa că, de ziua Doamnei noastre și a începutului mântuirii noastre, aș vrea să vă urez să deveniți sau să continuați să fiți Doamne depline, dincolo de stratul gros de pudră al minciunii cotidiene.

Teribil

decembrie 18, 2008

Mai sunt 2 zile până la 19 ani de la masacru. Pe acest fundal, niște oameni pe care înainte îi credeam incredibili, își dispută orgoliile și neajunsurile, făcând deliciul vânătorilor de scandal. Nu își dau seama, din nefericire, că își dispută credibilitatea și dragostea, care ni s-a dat tuturor ca poruncă, nu ca alternativă. Sper să ajungă la o concluzie deșteaptă și creștină până de Crăciun, ca să am și eu ceva de citit pe blogurile lor.

Hrușcă

decembrie 16, 2008

Trăitor în Canada. Vorbitor de română neaoșă. Folk fără farafastâcuri. În fiecare an, de Crăciun, vine în România să cânte colinde tradiționale, cu sunete tradiționale, ne(rerererere)mixate. Anul ăsta a declarat că va cânta numai colinde cu conținut religios, pentru că celelalte nu au rost.

Acum ceva zile vedeam o reclamă la un mall pe care scria, în loc de Crăciun Fericit, Happy Shopping. Pentru că majoritatea privim Crăciunul ca pe o șansă de îmbuibare și/sau ca pe obligație socială de a cheltui bani pe cadouri și timp pe vizite și zâmbete de circumstanță. Firul dintre ceea ce se va întâmpla de Crăciun și Nașterea Mântuitorului este încurcat de comunism și de neocomunism în jurul bradului, moșului, cumpărăturilor, burții, inculturii religioase, și noi nu mai reușim să-l descurcăm ca să refacem drumul înapoi la noi înșine și la mila cerească ce se pogoară peste noi de Crăciun. Nici măcar de morții din 89 nu ne mai aducem aminte.

De aceea trebuie să vină Hrușcă din Canada anual, să ne aducă aminte că suntem un popor creștin ortodox de 2008 ani și că nu avem sens dacă nu ne dăm seama că între Crăciun și burtă nu e nicio legătură adevărată.

Coca-Cola a introdus de mult Spiritul Crăciunului. În mare, înseamnă să cumpărăm mult și să dăruim din ce în ce mai puțin. Să ne îngrijim să avem masa plină și să fim frumos îmbrăcați, să facem impresie bună. Să stăm cu rudele și să facem cadouri costisitoare, pentru că și rudele ne fac asemenea cadouri.

Acum câteva zile am făcut un cadou spontan, ieftin, din simplă dragoste și din dorința de a uni și bucura niște oameni. Nu vroiam și nu așteptam nimic în schimb. La câteva minute, deși nu aveau nimic pregătit, au apărut cu un cadou. Păcat că dăruirea a devenit o obligație socială, și cei mai mulți dintre noi doar facem schimb de cadouri – mi-ai dat, ți-am dat. Nu-L lăsăm niciodată pe Dumnezeu dator. Mai bine am face-o.

Așa că, în urma acestei întâmplări jenante pentru mine – pentru că nu vroiam să-i încurc pe oamenii aceia, ci doar să îi bucur – am hotărât că de Crăciunul ăsta o să fac cadouri extrem de ieftine. Celor care le vor primi o să le spun că restul de bani i-am dat săracilor, bolnavilor, celor care nu-mi pot da nimic înapoi, ca să-L fac pe Dumnezeu să rămână dator. Că i-am dat în numele lor, și că Dumnezeu sigur a văzut și așa am mai pus împreună o pietricică mică-mică la mântuirea noastră, a tuturor. De ce să le dau celor care le au de toate, dacă Dumnezeu a poruncit să chem la masă pe cei săraci și flămânzi, nu pe cei sătui, să-i mângâi pe cei triști, nu pe cei veseli? Aș vrea ca dăruirea să nu-mi mai fie exchange, ci o bucățică din mine rămasă în palma celuilalt.

Ca bun stat creștin, cu sarmale cu carne de porc și afumături, plus niște vin. Gest organizat de stat, la 24 de zile de Crăciun, adică în plin post. Că doar fără porc n-ar fi sărbătoare, nu?