Un post tandru

decembrie 27, 2010

Începând din postul Crăciunului de anul trecut s-au dezlănţuit tulburări şi dureri sufleteşti, dezbinări şi intrigi la care nu m-aş fi gândit vreodată. Sufletul mi-a fost o rană deschisă cu foarte puţine excepţii. Şi încă din vară, când îmi aduceam aminte, mă simţeam sfâşiată. Nu am înţeles niciodată cum îi poţi folosi pe ceilalţi, apoi uita de ei sau ignora, cum poţi să fii superficial şi să crezi că celălalt există numai dacă tu îi acorzi atenţie. Sigur, toţi suntem ispitiţi, dar este normal şi ni s-a poruncit ca, atunci când ne dăm seama că am căzut în ispită, să ne cerem iertare şi să facem tot posibilul să  ne îndreptăm. Poate toate sunt pentru că ne-am obişnuit să nu-L mai vedem pe Hristos în celălalt, ci doar un instrument gata să ne împlinească dorinţele şi interesele.

Toate acestea au înfipt ace de durere în mine până când a început postul Crăciunului de anul acesta. Chiar înainte s-a lansat cartea Sfântul Nectarie Minuni din România, care a adus multă nădejde, credinţă şi mângâiere în sufletele noastre. Unii s-au hotărât să postească, alţii să nu se mai îngrijoreze. Am avut foarte puţin timp să citesc în post, din cauza avalanşelor de traduceri. Mai precis, am citit doar două cărţi: cea de mai sus şi Viaţa şi Minunile Fericitului Ioan Maximovici. Ambele au sporit mângâierea, nădejdea şi bucuria pe care le-am primit din belşug în cele 40 de zile de post. În toate zilele am simţit cum m-a ţinut Dumnezeu în braţe şi cum lumea cea adevărată din jurul meu nu are nimic a face cu ceea ce auzeam peste tot, ura, criza, urâciunea, disperarea. Poate ne restrângem material, dar putem folosi asta pentru a ne împodobi mai mult sufletele. În ultimele zile de post am primit pe mail cartea Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere. A fost a treia minune tipărită şi ea s-a însoţit de minune cu boieria redescoperită şi retrăită odată cu cartea Piei Pillat Edwards – Zbor spre libertate. Şi cu curajul de a fi, nu doar de a avea, şi de a te reduce tu însuţi la grămada de obiecte a căror soartă nu este decât să se strice şi să îmbătrânească.

Iar după post, am primit cel mai mare dar din lume. Mi-am dorit enorm să mă împărtăşesc de Crăciun, şi la un moment dat părea că nu se va întâmpla. Şi totuşi… Odată cu El a venit pacea, dragostea, liniştea de neclintit. Şi s-a mai prelungit un zâmbet larg şi din ce în ce mai ne-trendy (la nivel global, trebuie să fim emo, depresivi şi foarte speriaţi). Nici nu ştiu cum au ieşit toate, dar sigur ştiu datorită Cui. Celui mai tandru…

 

Reclame

Teribil

decembrie 18, 2008

Mai sunt 2 zile până la 19 ani de la masacru. Pe acest fundal, niște oameni pe care înainte îi credeam incredibili, își dispută orgoliile și neajunsurile, făcând deliciul vânătorilor de scandal. Nu își dau seama, din nefericire, că își dispută credibilitatea și dragostea, care ni s-a dat tuturor ca poruncă, nu ca alternativă. Sper să ajungă la o concluzie deșteaptă și creștină până de Crăciun, ca să am și eu ceva de citit pe blogurile lor.

Ca bun stat creștin, cu sarmale cu carne de porc și afumături, plus niște vin. Gest organizat de stat, la 24 de zile de Crăciun, adică în plin post. Că doar fără porc n-ar fi sărbătoare, nu?

Joi seara încă negociam cu mine însămi dacă voi putea ţine postul sau nu. Bine, era clar că nu se poate să nu-l ţin, totuşi îmi vuiau o groază de gânduri prin cap cum n-o să fiu în stare. Argumentul suprem e, mereu când vine vorba de post, dacă părintele Iustin, la 89 de ani, poate, pot şi eu. Joi seara s-a întâmplat o chestie. Mereu mă îmbrac şui, niciodată n-am timp să mă gândesc la cum mă îmbrac, darămite să mai pregătesc hainele. Joi m-am gândit că dacă îmi fac o fustă neagră şi-mi iau un pulovăr negru şi-mi pun o cămaşă rezultă că sunt cel puţin decent îmbrăcată. Problema era când îmi fac fusta, din ce material, când când când. Adică aceeaşi problemă dintotdeauna. Joi seara am fost la lansarea cărţii despre părintele Marcu, şi când am ajuns acasă mama zice: să te uiţi la fusta de pe pat. Da, era neagră, lungă, dreaptă. De atunci parcă grijile pe care această perioadă de ameninţare crizoasă le potenţează au dispărut. Zic parcă, pentru că-mi cunosc şi slăbiciunea şi nestatornicia. Vineri, în prima zi de post, m-am simţit – şi am fost, cu siguranţă – ţinută pe aripi de înger. Un val de protecţie parcă venea să mă întâmpine. Seara, în drum spre biserică, un BMW gonea la colţul unei intersecţii pe la care traversam eu, înainte să-l văd. A oprit fix cu un metru înainte de prea târziu. Da, o grijă incredibilă. În curând o să fie 2 ani de când mi s-a zis prima oară că Dumnezeu ne ţine în braţe mai ales atunci când suntem convinşi că ne-a părăsit. Aşa că, în a doua zi de post, nu-mi pot şi nu vă pot dori decât să ne despietrim atâta încât să simţim cum ne ţine Dumnezeu în braţe fără oprire, mai ales atunci când ne este teribil de greu. Post cu bucurie!