Teatrul ca șușanea

Am început să mă obișnuiesc cu faptul că supapele se scufundă, dar nu-mi pot reține dezamăgirea. Ultimele două spectacole pe care le-am văzut nu se pot numi în niciun caz teatru, deși actorii erau buni. Cu siguranță, nevoia de bani mână oamenii spre prostituție, înțeleasă ca compromis și ca pervertirea talentului (talantului) dăruit lor. Sper să mai dureze destul de mult până când mă voi duce la teatru să văd o telenovelă, lipsită de inteligență și plină de aluzii sexuale, la care toată lumea râde și bate din palme. Și până când publicul asistent va comenta ce bun a fost un spectacol prost, vulgar și pur și simplu plicticos. La ultima piesă eram foarte foarte obosită, și la sfârșit m-am simțit chiar ca și cum aș fi tras un pui de somn.

Probabil lipsa de educație, cultură și interes a publicului contribuie la această dezvoltare fulminantă – și nocivă – a unei subculturi pe scenă. Deși făcut de profesioniști, e greu de numit altceva decât teatru pentru amatori. Sau nici măcar atât. Teatru neconvențional, prin cluburi dar și pe scena unor teatru de prestigiu, unde, înainte, suflete se rupeau, mureau și înviau, pentru a ne arăta unde am ajuns și de ce. Poate și aceste spectacole arată cruntul adevăr, că devenim superficial și hiper-sexuali, și ca toate gândurile noastre se opresc în zona mediană a trupului. Că am devenit numai trup, cu un suflet atrofiat și chircit în robotizare și consumism. Că putem înghiți numai lucruri mestecate, manelizate, șușanele ușurele care să nu ne pună pe gânduri și pe descoperirea de sine.

Pentru mine, ca mare consumatoare de teatru, este o mare tristețe și un semnal de alarmă. Trebuie să filtrez cu atenție tot ce văd și să nu dau curs propunerilor de socializare la o șușanea. Vremurile sunt rele și scurte…