Intimitate

Simt ziua de azi ca una în care îmi răscolesc sufletul şi se crează intimitate cu toţi. Probabil este o prelungire a stării de aseară, când am făcut un cadou pentru doi îndrăgostiţi. Oricum, mi-am adus aminte brusc de un text care înseamnă foarte mult pentru mine, pe care îl simt adevărat până în rărunchi. Chiar după atâta timp, când îl citesc cuiva plâng în hohote. Mereu îmi aduc aminte cum a fost, şi de fiecare dată când mă împărtăşesc, conştientizez că aşa este în continuare. Este ultima pagină a romanului Părintelui Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori. Iat-o:

– Şi cum s-a întâmplat? Ce-ai simţit? Ţi-a venit aşa, dintr-odată? – îl întrebau toţi.

– Cum am trăit eu întâlnirea cu Hristos? Cum a fost? Ce-am simţit? Am simţit de parcă m-am întors, după mai multă vreme, în satul în care am copilărit. Că m-am întors de departe, dintr-o ţară străină şi foarte îndepărtată. Acolo am petrecut prin oraşe, unde femei frumoase mă adăpau cu vinuri scumpe şi aveau grijă să fiu tot timpul sătul. Eram străin pentru satul meu. Nu mă mai cunoştea nimeni. Nu mai era nici casa în care m-am jucat, nu mai erau nici părinţii, nici prietenii. Parcă nu mai era nimeni din cei pe care i-am cunoscut odată, erau numai necunoscuţi. De parcă m-ar fi adus o maşină tocmai din ţara aceea îndepărtată, aşa cum l-au adus atunci, pe când eram copil, pe tatăl meu beat şi l-au lăsat la marginea drumului, lângă livadă. Zăceam acum pe locul unde zăcuse el şi încercam neputincios să-mi feresc capul din balta de vomă. Când deschideam ochii, vedeam copiii care veneau până aproape de mine, mă loveau cu un băţ, iar alţii, mai îndrăzneţi, chiar cu piciorul, şi fugeau. Îi auzeam râzând şi îndemnându-se, “Hai tu, acum tu, e rândul tău.” Din când în când, se auzea câte un glas de gospodină care mergea la apă sau de bărbat grăbit: “Cine-i? Nu-i de la noi din sat. E străin.” Zăceam aşa şi nici nu înţelegeam unde sunt şi cine m-a adus. Atunci am simţit o mână firavă care se străduia să mă ridice. Îşi băgă capul sub braţul meu, care atârna de parcă ar fi fost lovit, şi se smunci să mă ridice. Era ea, am recunoscut-o. Nu se schimbase mult. Îmi aducea şiraguri de fragi şi mi-i dădea fără să-mi zică nimic, apoi fugea ruşinată. Era fetiţa care umbla desculţ şi care a fugit plângând, atunci când mamă-sa a pârât-o, în glumă, că vrea să se mărite cu mine. “Plecaţi de-aici, plecaţi, neruşinaţilor!” – strigă ea trăgându-şi respiraţia, de parcă ar fi alergat mult. Eu îi ziceam pe nume şi mă ruşinam, iar ea repeta tot timpul: “Eu sunt, eu sunt.” Mergeam clătinându-ne pe uliţa satului şi plângeam. Când mă scăpa jos, pentru că o dureau mâinile, mă acoperea cu trupul ei, parcă să nu mă vadă oamenii din porţi. “Unde mă duci?” – o întrebam eu. “Te duc la mine acasă – zicea ea – şi de-acuma nu te mai las să pleci nicăieri, niciodată.” Când am ajuns, m-a spălat de vomă şi de pământ, aşa cum îşi spală ţărăncile copiii, bombănind. Pe urmă m-a culcat pe un cearşaf curat şi a schimbat pentru mine şi faţa de pernă. Casa ei era goală şi curată. Am întrebat-o: “Dar unde e soţul tău, unde sunt copiii tăi?” A zis că ea nu are soţ şi nici copii. “Parcă nu ţi-am zis că eu o să mă mărit numai cu tine? Cu altcineva eu nu pot să mă mărit.” O zicea cu aceeaşi nevinovăţie, ca şi atunci, când îmi aducea mărgeluţele de fragi, înşirate pe un pai de iarbă. “Da, – îi ziceam eu şi o numeam pe nume – dar eu nu mai sunt bun de nimic, sunt pe sfârşite. Sunt aşa cum mă vezi, un vierme zvârcolindu-se într-o grămadă de vomă. Nu am ceva cu care să mă laud, nici nu pot spune că am fost la fel de credincios ca tine. Sunt cărunt şi faţa mea nu mai are nici o frumuseţe, iar trupul mi s-a istovit de băutură şi de fum. Iar tu, tu eşti aşa de frumoasă şi aşa de tânără.” “Nu-i nimic, nu-i nimic, zicea ea, eşti mai frumos ca niciodată.” O priveam şi tot mai mult îmi dădeam seama că toată viaţa doar pe ea am căutat-o. Era mai frumoasă şi mai minunată decât tot ceea ce am văzut vreodată în viaţa mea. Îmi dădeam seama că este tot ceea ce am căutat, că nu mai am nevoie de nimic mai mult. Ea era împlinirea visurilor mele, fata desculţă care îmi aducea fragi. Eram fericit, fericit cum nu mai avusesem cum să fiu până atunci. Şi am hotărât să nu mă mai duc mai mult nicăieri, niciodată.”

Cartea regăsită

Astăzi au avut cununia civilă doi prieteni. În căutare de inspiraţie, am găsit o superbă carte de poezii, din care copiez mai jos una:

De cealaltă parte a lacrimilor

Nu-L poţi avea pe Mire fără lacrimi.

Amară este singurătatea,

ea transformă în pustiu toate amăgirile lumii.

Pe poarta cea mare a amăgirilor

au trecut mulţi,

prin uşa feciorelnică a pustiului – numai Mirele.

Mângâiere şi lumină este Mirele

pentru cea care a plâns.

El este de cealaltă parte a lacrimilor.

(din Monica Patriche, „Dar de nuntă”, Alba-Iulia: Reîntregirea, 2007, pg.27)

Primul propovăduitor din iad

Azi a fost prăznuită trecerea în iad (pentru că raiul a fost închis oamenilor până când Hristos a înviat) a marelui propovăduitor al venirii raiului, Sfântul Ioan Înaintemergătorul. Şi anul trecut mi-am pus întrebarea asta: cât de tare ne ţinem noi de şi în propovăduire în iadul zilelor noastre? Câtă credinţă am în izbăvire, în bucurie, în VIAŢĂ? Şi anul ăsta, Sfântul Ioan stă mai bine la acest capitol decât mine.

Sandalele

Azi am ascultat Evanghelia în care Sfântul Ioan Botezătorul spunea că nu este vrednic să dezlege cureaua încălţămintei Mântuitorului. În timp ce ascultam priveam pictura de pe pereţii bisericii. Pictură realistă, delicată, frumoasă, o bogăţie de culori şi lumini care mă înalţă într-adevăr cu mintea la Cer. Ei bine, în niciuna dintre frescele ce-L reprezentau, Hristos nu avea sandale. Este desculţ chiar şi în fresca ce-L reprezintă pe tronul slavei, cu pâinea într-o mână şi cu potirul pe cealaltă. Părintele, la predică, zice, în legătură cu cuvintele Sfântului Ioan: vedeţi câtă smerenie. Eu mă uit la picioarele Domnului şi zic: dar uite şi smerenia ce depăşeşte smerenia Sfântului! Incredibil de puternic, frumos, curat şi simplu în această mare de smerenie asumată cu liberă voie! Fără sandale!

Predominant

Ce simt de mai bine de o săptămână. Sin Tu Amor

Restaurat

Cu specificaţia că e bordeaux, nu roz-fucshia, cum se vede în poză. Şi cu iz de vas din cupru, şi aromă de samovar…

Reţetă pentru scăzut miopia

Se merge în pelerinaj în Ucraina şi se intră în lacul Sfintei Ana de lângă Poceaevo. Apa are patru grade şi iarna şi vara, dar nimeni nu păţeşte nimic. Se cumpără o cămaşă de noapte şi un batic din faţa mănăstirii, şi se intră cu capul în apă de 3 ori: în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Rezultatul: a scăzut miopia forte la un ochi cu 0.5. Pentru mine e enorm. Oftalmologul meu, care ştiu cum mi-a stabilit dioptriile, cu o frică teribilă să nu-mi dea nimic în plus, zice că a obosit ochiul. Eu zic că a scăzut miopia. Sfânta Ana ştie mai  bine

Trans

O opţiune interesantă în viaţa unui filolog: un masterat european în interpretare de conferinţă. Pentru că se cheamă european, e supravegheat de Comisia Europeană. După ce treci examenul de acreditare, începi să primeşti contracte de interpretare, de o săptămână, două, etc. Când mi s-a explicat, mi s-a oferit şi argumentul suprem: pe alţi bani.

Am zis că mă mai gândesc. Am făcut o dată o interpretare simultană, 2 zile la rând, 8 ore pe zi, şi după cele 2 zile am constatat că uitasem cum e acasă. Începusem să uit cum sunt obiectele din casă, în sufletul meu era un vuiet teribil. Mă înstrăinasem de ai mei, de ale mele, şi de mine. Acum, în perspectiva plecărilor repetate la Bruxelles, de acasă, o săptămână, o lună, etc., lucrurile par mai grave. Viaţa într-un hotel. Unde totul e de unică folosinţă, unde nu-mi las amprenta – da, e mândrie asta, recunosc, dar omul sfinţeşte locul – viaţa transhumantă. Omul postmoderno-european: care se relochează, se dizlocă mai bine zis, uşor, care nu se simte (nu e profitabil să simtă asta, deci îşi interzice sentimentul) legat, aparţinând.

Dar situaţia asta e absolut înspăimântătoare din punct de vedere duhovnicesc. Nu tu cărţi, nu tu slujbe, nu tu canoane, nu tu rugăciune, nu tu metanii, nu tu bătut duhovnicul la cap. Pur şi simplu să zicem: Doamne, eu acum plec la Bruxelles, aşa că-mi iau vacanţă de la Tine o săptămână, Tu rămâi aici, ne vedem când mă întorc. Când vin Îţi aduc un cadou frumos. Absolut dramatic! Să nu mai trăiesc bucuria clipei şi a îmbrăţişării Lui e înfiorător. Pentru bani? Aşa cum am auzit o dată la predică: tot un rând de haine şi 4 scânduri luăm cu noi. Totală amăgire. Să-L sacrificăm pe Dumnezeu, dragostea şi grija de părinţi, un zâmbet când ajungem acasă, un sfat cald pentru prietenii la ananghie, pentru bani. Să ne sfâşiem umanitatea pentru a deveni roboţi producători de bani, şi să ne mândrim cu inteligenţa şi înţelepciunea alegerii…

Acizii graşi trans sunt cei mai periculoşi. Şi viaţa trans îmi pare letală pentru adevărata viaţă. Otravă pentru suflet, cu dedicaţie de la civilizaţie.

Leac de boală grea

Am citit azi în ultimul număr din Lumea monahilor: „Unii încearcă să se apropie de Hristos luptându-se în nevoinţă cu gândurile şi cu patimile. Aceştia reuşesc puţin deoarece lupta lor devine dură şi rece. Sunt mereu încordaţi, cu ochii la vrăjmaş. Alţii încearcă să se apropie de Hristos iubindu-L şi încercând să facă voia Lui. Aceştia reuşesc mai mult deoarece, nemaifiind atenţi decât la Hristos, cu timpul patimile îşi pierd din puterea atracţiei şi dispar. Nu-i mai atrag, ca şi o mâncare ce pentru ei nu mai are gustul dorit, pentru că acum „au gustat pe Domnul şi au văzut că bun este” – mai bun decât orice”

Cu cât darurile cresc, cu atât creşte şi sentimentul meu că sunt învăluită într-un cocon de dragoste, în braţe de lumină şi de grijă. Atâta timp cât persistă această fază de sensibilitate sufletească la prezenţa lui Dumnezeu, patimile într-adevăr dispar. Sper ca părintele Porfirie, cel ce a spus cele de mai sus, să aibă dreptate, şi treptat patimile să-şi piardă dulceaţa, revărsându-se dulceaţa Domnului. Mai bună decât orice.

În fugă, durere pentru un model

O minune de femeie. O carte pe care, atunci când am citit-o, a zis că am scris-o eu; un om cu care bat inimă la inimă, deşi nu îl cunosc. Maica Siluana. O femeie cu un curaj fantastic, căreia i se taie aripile. Nu ştiu să zic mai mult. Doar să mă rog pentru ca oamenii pe care ea îi cercetează să fie ţinuţi în braţe de Dumnezeu dacă ea va dispărea. Teribilă durere.