Gentilețe

Aprilie 30, 2010

Am trimis de curând un pomelnic la Mănăstirea Petru-Vodă, prin mandat. Suma minusculă, un singur nume de pomenit. Prima oară când trimit pomelnic prin mandat, nu știam ce urma să se întâmple. Ieri am găsit un plic în cutia de scrisori, cu ștampila mănăstirii și adresa mea. Conținea o foaie, pe care scrie:

„Odată cu confirmarea de primire a corespondenței, vă trimitem o iconiță, împreună cu toate gândurile noastre cele bune.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă dăruiască sănătate și toate cele de folos spre mântuire.

Arhimandrit Justin PÂRVU

cu întreaga obște a mănăstirii

P.S.

Pomelnicul dumneavoastră expiră la data de x”

și o iconiță cu Sfântul Nicolae.

Frumusețea acestei confirmări de primire, transmisă unui necunoscut, împreună cu efortul de a face drumul până în sat, plăti taxe poștale la o mănăstire teribil de săracă și asaltată de pomelnice, mi-a reamintit că am un Stăpân boier, așa cum spunea Steinhardt, de la care am și eu datoria să învăț boierie.

Anunțuri

Accidentalicitate

Aprilie 27, 2010

Cuvânt inexistent în română, pe care îl folosesc pentru a descrie un mod contemporan de a gândi/fi/simți. Ultimul roman pe care l-am citit, The Accidental Man, de Iris Murdoch, îl ilustrează până la cele mai teribile consecințe. Ceea ce acum câteva zeci de ani era nu numai ficțiune, dar chiar și în cadrul ficțiunii era ostracizat, acum a devenit un comportament normal, și o scuză pentru greșeli pentru care, de fapt, nu noi suntem de vină. Exemplu din roman: personajul principal, Austin, „bărbatul accidental”, rămâne fără bani și este șantajat (cu sume mici) de tatăl vitreg al unei fetițe pe care o omorâse în timp ce conducea beat turtă; tatăl vine și îi aduce un roman pe care îl scrisese, îl forțează să îl citească și îi cere iarăși bani – exasperat, Austin îl lovește cu un colț metalic al biblioraftului în care era romanul, în moalele capului, și tatăl vitreg leșină. Atunci când apare fratele lui Austin, vinovatul declară solemn: o să spun că tu ai fost de vină, eu nu am făcut nimic grav. Așadar, un om a cărui viață este formată din nenumărate accidente, care hotărăsc – aparent – în locul lui, ce va urma. Un exemplu din viața reală: o fată de 14 ani l-a bătut măr (adică până i-a dat sângele) pe un coleg al ei pentru că o împungea cu degetul în coastă. Iarăși, s-a enervat și a reacționat, nu este vina ei, nu? Bine, băiatul putea să moară, dar ce contează?

Unul dintre duhovnicii mei mi-a spus la prima spovedanie: să știi că nimeni nu este de vină pentru cum reacționezi tu, este doar responsabilitatea ta. Cineva care își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale nu mai este un om accidental. Nu mai dă vina. Devine mai întreg, obține puterea pe care o primești când înveți să te stăpânești. De ceva timp toate par a fi ieșit de sub control. Vedem reacții necontrolate, mult peste limită, cam peste tot, o înrăire și egoizare în masă. Din ce în ce mai rar se vede principala caracteristică a omului, dăruită de Dumnezeu, care îl apropie de Creator: voia liberă exercitată în direcția umanizării, nu a animalizării, a responsabilizării, nu a victimizării. Un creștin nu este niciodată victimă, tocmai pentru că are voie liberă și știe asta (mă refer la voia liberă de a nu da în cap, nu la instinctul de a reacționa cu violență, ură, etc.). În Rugăciuni pe malul lacului, Sfântul Nicolae Velimirovici spune la un moment dat (nu am găsit citatul, parafrazez) că creștinul nu este ca florile, frunzele și viermii dintr-un cireș, nu este suflat în altă parte de vânt, nu este schimbător. El este stabil, responsabil, pentru că stă bine întemeiat pe Piatra Vieții, cea neschimbătoare și neclintită. Rămâne să încercăm să trăim asta, alegându-ne și culegându-ne mai clar valorile și victimizându-ne mai puțin. Alternativa (în cazul în care nu avem curaj să devenim și să rămânem oameni) este să ne omorâm între noi.

Oamenii s-au obișnuit

Aprilie 26, 2010

Am fost ieri la Teatrul de Comedie, la 2 piese de Ionescu – Cântăreața cheală și Lecția. Motivul principal a fost că nu am văzut niciodată Cântăreața cheală pe scenă, și cum cronicile erau excelente, am profitat. Scenografia, la ambele, a fost extraordinară. Fantastică ideea proiecțiilor, atât a ceea ce se întâmpla pe scenă, cât și a unor imagini deformate, distorsionate, din generația emo, care se potriveau mănușă cu Ionescu și cu ce a vrut să exprime în Cântăreața cheală. Cântăreața cheală a fost jucată cu o plăcere teribilă de actori, este un spectacol unitar, care merge uns, plin de idei regizorale excepționale, ce completează, ca și scenografia, ideea dramaturgului. Problemele au apărut la Lecția. Ele au fost atât de mari că am crezut că regizorul era altul, dar nu. Scenografia, tot foarte bună. Foarte bună ideea cu prezervativul pus alături de un cuțit, amândouă instrumente ale omorârii inocenței, curățeniei, firescului. La fel, proiecția unui cuplu (profesorul și eleva lui, tocmai ucisă) căutând o rochie de mireasă prin vitrine. Excelent jocul cu manechine, parcă desprins din Colecționarul lui Fowles. La piesa asta au fost două probleme: actorul care îl interpretează pe profesor (excelent în prima piesă) și ultima parte. Poate știți, se mai joacă o Lecție la TNB. Rolul principal și regia – Mălăele. O piesă foarte foarte foarte bună, cu economie de mijloace, cu hohote de râs, cu un actor generos și cu o elevă care întruchipează perfect elevul conștiincios dar idiot care înnebunește orice profesor, cu un final care cade ca o grenadă, dar atât. Deci, un spectacol de mare succes. Ei bine, actorul din Lecția de la Comedie îl imită pe Mălăele – în special vocea, e ceva teribil. Uită însă că Mălăele nu aparține piesei aceleia, ci propriei sale piese, de la TNB. Nu are nici expresivitatea, nici generozitatea, nici mijloacele artistice pentru a atinge unitate cu această imitație evidentă; are, desigur, propriile mijloace artistice, dar nu le folosește. Poate îl admiră pe Mălăele (și eu, mai ales după Lecția), și nu se poate desprinde de el. Totuși, ar trebui. O parte imensă din piesă o ocupă finalul – un viol și un omor. Este un timp prelungit, macabru, care nu știu cât se potrivește cu ce a vrut Ionescu să spună. Este un moment căruia i se dă prea multă atenție. După omor, ideile regizorale înfloresc din nou: fata ucisă este împachetată într-o hârtie, ca o bucată de salam, încă una la numărătoare, ca să fie băgată în beci se scoate un borcan imens cu murături, ce realizează o echivalență om-lucru, și așa mai departe. Gustul amar, de sânge, este cel cu care rămâi. După mine, ordinea pieselor ar trebui inversată – mai întâi Lecția și după Cântăreața cheală.

Gustul amar lăsat de piesă este minuscul față de gustul oribil pe care mi l-a lăsat reacția spectatorilor. Erau foarte mulți tineri în sală, până în 20 de ani, dar nici cei până în 30 nu au fost mai prejos. În momentul omorului în sală s-a râs în hohote. Și în momentul violului. Și în cel al împachetării. Și la replica „vezi să nu o doară” – poate cea mai umană din întreaga piesă. Teribil mi s-a părut că viața a ajuns să fie un nimic și că omuciderea ne provoacă hohote de râs. Așa tare am ajuns să disprețuim viața. La un moment dat, în timp ce scapă de cadavru, menajera spune „Oamenii s-au obișnuit”. Probabil a fost cel mai șocant moment din ultimul timp. Clar, publicul nu era dus la teatru, dar nici nu era prea umanizat, fapt (aproape) ireparabil. Suntem așa bombardați cu pornografie și cu crime că le găsim distractive. Ceea ce dovedește că am ajuns găunoși, oligofrenici, fără valori, gata să ucidem cu zâmbetul pe buze. Ceea ce mie îmi provoacă o durere oribilă, dincolo de orice absurd. Iarăși, viața îl bate pe Ionescu.

Bătaia din şcoală

Aprilie 20, 2010

Nu bătaia pe care o dau profesorii elevilor, aceea e nepedagogică, periculoasă, animalică, un atac la adresa drepturilor omului. Ea trebuie interzisă, urâtă de-a binelea, niciodata aplicată. Bătaia pe care şi-o dau elevii unii altora. Nu în pauze, nu ca accident, nu în joacă. În oră, ca izbucnire de trăsnet. Bătaia pe care nimeni nu o poate opri. Cu picioarele şi cu pumnii în cap. Ea este normală, lipsită de orice urmă de animalism, şi trebuie aplicată des. Nu? Cum să nu, de moment ce face viaţa înfricoşătoare, învăţatul imposibil, şi izbucneşte din hrana benefică furnizată de presă, televizor, muzici, etc. Cum să nu, de moment ce creşte gradul de animalic şi diminuează umanul? De moment ce se lasă cu circ, cu sânge şi cu senzaţii tari, cu ceva de povestit în nişte vieţi serbede, duse cu dinţii încleştaţi. De moment ce profesorul, un om educat, de cele mai multe ori cu conştiinţă şi delicateţe, poate să îşi piardă nu numai probitatea profesională, ci şi viaţa, şi -dacă până atunci îşi făcea treaba cum trebuie- acum poate dispărea cu totul de pe firmament. De moment ce actorii bătăii pot să fie acum bine şi mai târziu la cimitir, din cauza unei sângerări interne abundente, trecută cu vederea.  Cum să nu fie bună violenţa dintre colegi în timpul orei, atunci când contribuie la o societate violentă, iresponsabilă, moartă, uşor de manipulat? Atunci când ne strecoară şi nouă în suflet că aşa e logic să îi tratăm pe cei care nu ne convin?

Dacă nimic de mai sus nu vă gâdilă în mod total neplăcut, gândiţi-vă că această generaţie care se bate cu pumni şi cu picioare, dintr-o dată, în timpul unei ore de curs, s-ar putea să fie aceeaşi care va trebui să ne plătească pensiile. Dacă nu ne vor duce la morgă până atunci…

Aprilie 18, 2010

Hristos a inviat!

In Perioada 15 aprilie – 31 mai 2010 avem o cale foarte comoda de a ajuta Fundatia Sfanta Irina trimitand SMS-uri la numarul 874, numar oferit gratuit in retelele Vodafone, Orange si Cosmote. Prin fiecare SMS trimis donati 2 Euro fundatiei.

Fundaţia Sfânta Irina a fost înfiinţată în anul 1998, la iniţiativa unui grup de medici. Membrii fondatori au răspuns nevoii de îngrijire paliativă specializată pentru bolnavi, până în ultima clipă a vieţii, înfiinţând primul Centru de Îngrijiri Paliative din Bucureşti şi vecinătate. Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfânta Irina” acordă asistenţa medicală, socială, psihologică şi spirituală bolnavilor de cancer şi leucemie aflaţi în stadiu avansat, venind în ajutorul şi susţinerea acestora în cel mai dificil moment al vieţii lor.

O lecție grea

Aprilie 13, 2010

Mi-a luat până acum un an să o învăț, și nu cred să o fi asimilat bine. Pe scurt, este „unui om poți să-i iei cu sila, dar nu poți să-i dai cu sila”. Sigur, partea grea e a doua. Riscul este să te trezești bine băgat cu bocancii în viața cuiva, și să-i simți rănile sub crampoanele bocancilor insistenței tale. Este aceeași cu cea așa frumos cântată „If you love somebody let them free”. Să nu sari gardul intimității. Să îi permiți celuilalt să-și păstreze libertatea. Să te retragi la pont, sau măcar când te doare prea tare ca să mai stai. Chiar dacă după un timp ți se reproșează că ești cam rezervat, că te închizi în carapace. Să ții cu dinții de libertatea ta de a-l lăsa pe celălalt liber. Am citit azi că toate femeile cred că pot oferi vindecare – tuturor ni se pare, măcar o dată, că noi suntem salvarea; o concepție sigur provenită din mândrie. Sau dintr-o nevoie de împărtășire a dragostei, bucuriei, nădejdii. De a-l vedea pe celălalt fericit – sfinții părinți spun că celălalt este mereu Dumnezeu, poate din nevoia de a-L vedea pe Dumnezeu fericit. Mi-a trecut prin cap că tot anul ăsta am simțit o picătură din durerea lui Dumnezeu când tot bate la ușa unui suflet cu gânduri și oameni buni și când nu i se deschide cu niciun chip. Dacă doar o picătură a fost, nici nu pot să-mi imaginez cât de mare este durerea Lui. Dar ce văd este că, în timp ce atâtea suflete Îi rămân închise, totul în jur continuă să strălucească, este un verde ireal cu parfumuri fabuloase. Spre deosebire de noi, Dumnezeu poate dărui bucurie și atunci când e îndurerat.

Crez ortodox

Aprilie 13, 2010

O bucurie, un adevăr, fantastic ca de obicei (toate ar fi o sărbătoare dacă am trăi obișnuitul ca pe ceva fantastic). Crez ortodox de Nicolae Steinhardt, din „Dăruind vei dobândi”.