Legănel

Iulie 13, 2015

Îmi fac sufletul căuș,

Cald, ca un cuib.
Le iau pe fiecare, una câte una,
Ne
Putințele mele.
Fiecare are momentul ei
În care se da în cuib.
Se așează încetișor
Pe un pat de puf cald de păpădie –
Sau e puf de cloșcă? –
Și începe sa respire.
Mai întâi cu frica –
Are și noduri în gât, iar eu
O încurajez sa nu și le mai înghită.
Chiar și cu noduri,
Sa înceapă sa respire.
Îmi zice ce tare a durut-o,
Își arată pielea îngroșată de atâtea poveri.
Eu o ascult,
N-o mai cert.
E și ea mică.
Îmi legăn neputințele,
Doar doar or adormi puțin,
Or respira pe nas,
Si-or trage mucii
Și
S-or simți iubite.

Iulie 13, 2015

Note to self: Mult timp mi-a fost rușine și frica sa nu se descopere ca sunt o mincinoasa. Iar în seara asta mi-am dat seama ca adevărul poate sa doară teribil uneori, mai ales dacă este spus doar din principiu, fără un scop anume. Părinții spun ca pacea este de multe ori mai mare decât dreptatea. Iar minciuna poate fi și o virtute, atunci când găsește moduri mai blânde de a face lucrurile.