O plăcere

Iunie 13, 2012

Viaţa este o plăcere. O bucurie. Munca nu iese din peisaj. Şi ea este o plăcere. Şi nu exclude relaxarea. Acum, să luăm o pauză…

Masaj intern

Iunie 9, 2012

Tocmai în criză, râsul face bine. Mai ales de necaz.

Vanghelie dixit:

Vocea mea se va face auzită oriunde. Și pe sub apă.

Cine nu are loc de mine… nu mă interesează, să se înghesuiește!

Numai cine nu lucrează nu poate să i se impute că poate să fie și mici greșeli, dar nu astea.

Nu există ființă umană, fie că locuiește în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.

Soarta mea a fost hotărâtă de destin.

Sunt oameni tineri, oameni care sunt prezenți aici, în față, și pe care vreau să le mulțumesc.

De când mă știu eu copil, mă urcam în pom și mâncam corcoduși.

A posteriori, toți înțelegem de ce afișul electoral cu Ei te-am mințit la GREU, eu spun ce cred MEREU este atât de amuzant. Pe lângă faptul că se vede cu ochiul liber: dacă e ales Vanghelie, va fi GREU MEREU

 

Răutate

Iunie 8, 2012

De moşi, am avut un deja vu. De fapt, se repetă. Şi când lucrurile se repetă, cică nu e ce se vede, ci ceva mai profund. Pe lângă toate comentariile privind lungimea slujbei, totul a scăpat de sub controlul bunului simţ – comun carevasăzică – atunci când preotul urma să vină la fiecare şi să toarne vin peste colivă. Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă vei albi. Buuun. Biserica nu a mai încăput pe nimeni, mai ales atunci când, dinăuntru, s-a auzit: lăsaţi părinte, ieşiti la colivele de afara după ce terminaţi – cele 4-6 – mesele din biserică, că oricum ei au stat la aer. În momentul ăla aerul a explodat şi stima noastră de sine a ieşit la iveală. Câtă răutate, domnule! Nu mai vin niciodată la biserica asta! Pe lângă legitima întrebare – vii la biserică pentru că aici nu e răutate sau pentru că aici e har ca să poţi face faţă răutăţii – a rămas problema stimei de sine. Şi a smereniei. Şi a martirilor care suntem.

În biserică, noi suntem smeriţi. Adică cei mai răi. Nu ne apreciem. Nici pe ceilalţi – că deh, avem exerciţiu să ne judecăm aspru pe noi, să nu avem milă de noi, aşa că facem muşchi şi pe ceilalţi. Şi cum să nu mă doară? Mai întâi mă rănesc pe mine, deci sigur mă doare. Apoi îmi rănesc fratele, şi de aici iau şi mai multă durere. Nu e sfinţenie, e masochism.

Şi smerenia nu are a face cu nevroza, judecata şi masochismul. Nici cu devalorizarea. Smerenia e liberă. Cu ea, dacă ceilalţi mă lasă la urmă, sau mă uită de tot, pot să consider asta ca pe ceva relativ. Eu am valoare, de moment ce exist. Dumnezeu este economic şi nu dă rateuri, dacă m-a creat ştie ce face. Şi dacă El zice că am valoare, cine sunt eu să zic că n-am? Nu cumva cineva deasupra Lui? Am un rol pe aici. Nu cel mai mare. Dar unul suficient, pe puterile mele. Şi ceilalţi au rolul lor. Şi putem colabora.

Dacă mă înfurie, doare, distruge faptul că preotul nu-mi pune mie primul vin pe colivă, nu-s smerit, chiar dacă tac şi înghit. Până una-alta, am nevoie de dragostea pe care o primesc atunci când accept că am niscaiva valoare. Nu toată. Adică nu mă mai devalorizez, nici nu mă mai pedepsesc, nici nu mă mai pun deasupra lui Doamne. Şedinţa se suspendă.

Cum am șparlit

Iunie 3, 2012

Șparleala mea nu e „de spovedit”, deci e de publicat.

Azi la liturghie nu m-am nimerit pe covor, care era ocupat. Cum nu simțeam să stau în picioare, m-am așezat în genunchi, pe ciment. La un moment dat mi s-a făcut frig. Doamna din strana lângă care stăteam era fericita posesoare a unei pernuțe generoase și roșii. Și nu stătea în strană, nici în genunchi, ci în picioare. Deci pernuța rezulta inutilă pentru ea și vitală anti-cistită la mine. Așa că m-am gândit să-mi satisfac această nevoie de pernuță, și am băgat mâna, ca un copil, între doamnă și scaun, și am luat pernuța cu japca! Speram să nu simtă, nu am vrut s-o ating, dar m-a prins pe ultima sută de metri. Nu știa ce se întâmplă și, până să se prindă, pernuța era deja sub genunchii mei, iar eu plecam fața roșie ca pernuța – deh, eram vinovată – a smerenie, în jos. După ce s-a terminat slujba, sub ochii doamnei, am aranjat frumos pernuța pe scaun și, pentru că prinsesem mâneca sacoului ei sub pernuță, am aranjat-o cu atenție deasupra, pe deplin satisfăcută. A da, e cu happy end: doamna m-a văzut în biserică mai târziu, și mi-a zâmbit. Bănuiesc că îi plac copiii.

Scena încă mă distrează, dar are și o parte serioasă. Am intrat în a patra lună de terapie și în primele zile fără o stare permanentă de frică. După ani de zile (cam 7 așa), trupul meu trăiește, are zvâc, vrea să danseze. Și recunosc că am nevoi. Este responsabilitatea mea să le satisfac, nu e în fișa postului lui Doamne. Ieri seară am aflat că este normal să primesc. Și să cer. Încă n-am ajuns la maturitatea lui a cere, dar măcar nu mă mai anulez și … iau. Acum, sper ca pernuța să fie doar începutul.