Pomenește Doamne

Mai 28, 2009

Un pomelnic pe care nu am reușit să îl dau azi, de ziua eroilor. Fie ca Dumnezeu, Cel ce vede toate și primește toate, să se îndure și să ne primească rugăciunea pentru cei care ne înrădăcinează în eternitate. Vă aștept pe voi cu adăugiri și completări

Ieromonah Arsenie

Preot Gheorghe

Preot Iosif

Preot Constantin

Preot Dimitrie

Monah Marcu

Schimonah Daniil

Arhimandrit Sofian

Preot Adrian

Preot Dumitru

Preot Ilarion

Preot Ștefan

Preot Gheorghe

Preot Boris

Preot Nicolae

Preot Ion

Preot Ilie

Preot Constantin

Preot Coriolan

Preot Gherasim

Preot  Sinesie

Preot Ioan

Preot Constantin

Monahia Mihaela

Ion

Gheorghe

Eugen

Vasile

Ion

Alexandru

Ion

Ion

Alexandru

Ion

Toma

Laurenția

Gheorghe

Elisabeta

Ion

Nicolae

Mihai

Traian

Gheorghe

Toma

Ion

Victor

Nelu

Silviu

Andrei

Maria

Ion

Anița

Alexandra

Leonid

Alexandra

Sofia

Marina

Ecaterina

Tiberiu

Ioan

Zaharia

Ionaș

Dumitru

Irina

Andrei

Mia

Grigore

Ion

Preot Ilie

Monah Nicolae

Constantin

Ion

Constantin

Traian

Sergiu

Gheorghe

Aurel

Dumitru

Margareta

Nichifor

Monah Atanasie

Gheorghe

Nicolae

Alexandru

Valeriu

Ioan

Mircea

Nicolae

Constantin

Traian

Sergiu

Nicolae

Vasile

Radu

Virgil

Teodor

Marin

Traian

Iulian

Nicu

Gheorghe

Alexandru

Petre

Ernest

George

Dumitru

Anunțuri

Așa un titlu ar merita un articol lung, sau chiar o carte. Duminică am fost la Palat, unde am râs cu lacrimi la expoziția de fotografii făcute de Rene Magritte. Absolut superbă, absolut magritte-iană, surprinzătoare, cu râs-plâns. Râs și meditație pentru că este făcută să surprindă și să stârnească îndoieli. Plâns pentru că, odată cu schisma, Apusul l-a dat pe Dumnezeu afară, l-a instalat pe papă și un cod dur de reguli. Așa au ajuns, cumva pe ocolite, să-L găsească geniile apusene. Artist fără Dumnezeu nu există. Orice artist este un călugăr (da da, și Francis Bacon și Oscar Wilde), înstrăinat și izolat ca să poată crea. Apusul Îl descoperă pe Dumnezeu-Iubire, Dumnezeu-Joacă, Dumnezeu-Blândețe în polul opus infaibilității și regulilor stricte și dure ale catolicismului și bisericilor rupte de el. Este și o durere și o ușurare în asta. Chiar dacă mama îmi zice de câteva ori pe lună că îi pare rău că m-a născut în România, atunci când oamenii din biserică se împărtășesc și aurul harului strălucește vizibil și bucură nemărginit eu le-aș dori tuturor de pe pământ să se fi născut aici, să afle așa o mare bucurie. Asta e durerea – oare știu ce au ratat? Ușurarea – Dumnezeu ni se descoperă fiecăruia așa cum Îl putem înțelege; magilor care venerau stelelor li S-a arătat printr-o stea, părintelui Serafim Rose prin Bach (dulceața lui Bach atunci când înțelegi de ce îngerii între ei cântă Mozart și când sunt în fața tronului dumnezeiesc cântă Bach), lui Magritte în dragostea pe care n-a tăgăduit-o niciodată (deși s-a îndoit de toate celelalte). La Magritte Dumnezeu în ziua a opta se dezvăluie prin splendida dulceață a unei poze stârnind râs înfundat și plâns filosofic. Deși ascuns privirii, se văd totuși șapca și pantalonii.

Campania anti-cip

Mai 25, 2009

Oameni buni,

Venim cu rugăminte la cei care pot sprijini financiar, cu orice sumă, campania anti-cip. Este nevoie pentru a plăti găzduirea și realizarea unui site pe care să se desfășoare virtual toată campania și să fiți informați asupra activității celor implicați, pentru tipărirea unei cărți despre problema actelor biometrice și pentru realizarea de conferințe, afișe, broșuri, pliante etc. Vă punem la dispoziție un cont bancar și vă mulțumim pentru orice ajutor.

Cont Campanie

Fundația Petru-Vodă

BCR Piatra Neamț

RO53RNCB0196 0277 8463 0002

Solare

Mai 20, 2009

Cu mult galben, fie calde fie reci

P5201408P5201410

Relații de putere

Mai 19, 2009

Am citit aseară la Sorescu, Trei Dinți din Față, un fragment care m-a cutremurat:

„Cu cât se limitează mai mult dreptul la proprietate și se fac exproprieri, cu atât unii caută cu mai multă îndârjire o compensație ușoară, devenind tiranii absoluți ai soțiilor lor, pe care le consideră niște sclave, cu drept de viață și de moarte asupra lor, or asta nu e just, nu e deloc just…” se gândea Olga, mai mult aiurând sub răpăiala loviturilor (pg. 66)

Inutil să spun, un fragment cenzurat și pe care o nouă cenzură probabil l-ar scoate din nou, pentru că deși exproprieri nu se mai fac, bărbații (căsătoriți sau nu) își tratează perechile feminine cu aceeași atitudine pe care o ai în fața unor cârpe numai bune de șters pe jos. Dreptul la proprietate, reinstaurat după Revoluție, nu a transformat bărbații în mai bărbați (a se citi ca mai responsabili, mai puternici, mai grijulii, mai înțelegători, mai puțin frustrați) ci în mai fleșcăiți. Majoritatea sunt incapabili să își asume răspunderea unei căsătorii (mama îi spală și îi hrănește, iubita se ocupă de celelalte plăceri) dar continuă să calce în picioare multe dintre femeile din jur. Nici măcar nu mai este nevoie de un act de proprietate (aka certificat de căsătorie) pentru ca femeile să se supună mârlăniei atotcuprinzătoare. Pentru posesorii acestui act mârlănia se înțelege de la sine.Frustrați profesional și incitați de miile de reclame la viagra etc care le confirmă stupida idee ca sexul e menirea lor, se limitează la vegetabilitate.

Am să vă dau câteva exemple. Amantul perfect care crede că cea pe care o seduce îi stă la picioare, și care începe să îi acapareze averea și se vede un om făcut; planurile se înșiră pe ață. Dacă ea are cumva – prin absurd, căci toți cei din jur se pregătesc de nuntă – curajul să îi taie macaroana, iese cu vai și aoleu, iar după ani de zile el nu se poate împăca nici cu gândul că ea nu mai e a lui, nici cu cel că ea este fericită. Putea să fie o vegetală perfect fericită, udată și crescută de o femeie care să muncească peste poate și față de care să își asume rolul de stăpân. N-a fost să fie, dar oare în câte cazuri se întâmplă asta.

Bărbatul puternic (în burtă) care aduce toți banii acasă, este plin de debordantă moralitate și veselie. Moralitatea și veselia calcă în picioare chinul, truda și depresia nevestei lui. El aduce banii, ea suportă mizeriile. În niciun caz nu le suportă cei din afară. Casa devine un tomberon, nici pe departe un loc de vindecare. O „protejează” scoțându-i la iveală neputințele și defectele, durerile. Da, și tortura este un semn de putere. Îl deranjează momentele ei de fericire, ieșirile, râsetele ei. Sfârșește prin a se izola în castelul de fildeș al puterii lui inutile (poate bună doar la a deschide răni). Tonul este mereu răstit, la orice pas pândește o primejdie, este gata să o sperie pentru a-și râde în sine de slăbiciunea ei. Dacă ea nu reacționează conform planului, este iresponsabilă, vinovată și proastă.

Cel care sună regulat (mai degrabă excesiv de des) și care mai mereu dă ordine. Un embrion al celor de mai sus. Convorbirile sunt presărate cu bârfe, obsesii și reproșuri. Mai ales reproșuri. Dacă ea încearcă să deschidă gura, se trezește cu amenințarea unei supărări, așa că alege să-l protejeze. Mititelul! Imatur, necopt, efeminat, fără putere de decizie, ezitant, se vede cuceritor și mai ales unicul pe firmament. Își permite, cu de la sine putere, să provoace crispare și crize de conștiință. Să jignească și să arunce cu noroi. Să stoarcă lacrimi de la o femeie prea fraieră care a ajuns să-l creadă. Uită că lacrimile femeilor le numără Dumnezeu. Nu își asumă nici măcar adevărul propriilor dorinți – o relație sau o prietenie, preferând să stea pe bară. PPC – poate pică ceva. E infinit mai comod și mai distractiv să privești la sufletul târșâit al celei de lângă tine. Fără implicări emoționale, o consideră doar o ghenă unde să scape de murdărie și de nervi.

Așadar, a cui este vina? Expropriați de puterea de a acționa, de împlinirea de sine (tainică, trudnică și cerând rezistență și ambâț), bărbații calcă în picioare pe cele care le arată neîncetat că autocontrolul, bucuria, împlinirea, înflorirea sufletească, acțiunea înspre mai bine-mai frumos-mai tandru sunt posibile. Acum, ca mingea e în terenul nostru, oare ne vom arăta docile, vom încerca inutil să-i schimbăm sau vom trăi așa cum suntem – bucurându-ne și bucurând atât prin slăbiciunea cât și prin forța noastră? Vom avea curajul să arătăm vreodată, cu propria noastră viață, că suntem în stare să ieșim din murdăria universal acceptată și să ne asumăm justețea…

Ca să mai atenuez din furie, o să vă recomand să vă distrați cu asta

Ziua de vineri

Mai 18, 2009

În anii trecuţi ziua de 15 mai era isterică în viaţa mea. Multă alergătură – ultima zi în care se pot depune declaraţiile de impozit pe venit. Frântă de căldură, trebuia să zâmbesc şi să primesc felicitări mai mult sau mai puţin sincere până pe la 10-11 seara, pentru că asta e ziua în care se contabilizează îmbătrânirea mea cu un an.

Anul ăsta am hotărât să fie altfel. În nota lui Mamouret, am hotărât că de ziua mea fac ce vreau. Aşa că am închis telefonul, pentru a nu fi obligată să suport durerea unui telefon de la cei ce-şi amintesc că exist de maxim 3 ori pe an, dar care mă numesc prietenă sau soră. Recunosc şi îmi pare rău că aşa mi-am ţinut şi prietenii sinceri la distanţă; distanţa a fost numai de câteva ore, căci cei care mă cunosc ştiu că sărbătorile durează 3 zile şi 3 nopţi, aşa că mi-au putut ura de bine şi sâmbătă şi duminică. Pe lângă faptul că am scăpat de ipocriţi, am fost la cumpărături de materiale de pictat şi am pictat. Mi-am asumat această libertate, şi ce a ieşit nu mă poate decât bucura. O gamă foarte largă de griuri, calde ca un vis cu aromă de tămâie. Ştiu că nu-i mare lucru, dar mie îmi inspiră o pace şi o căldură dumnezeieşti. Doar e un zid de biserică…

Biserica din peştera liliecilor

Biserica din peştera liliecilor

Malvolianismul cuvios

Mai 18, 2009

Cred că vă veţi obişnui cu obsesiile mele. Ultima începe să se contureze ca fiind foarte puternică. Cuvioşenia fariseică, persoanele extrem de duhovniceşti, care strică cheful de viaţă, dragostea de Dumnezeu, care nici ele nu intră în rai, nici pe alţii nu-i lasă să intre.

Ieri seară, ca o persoană necuvioasă ce sunt, am fost la teatru (mulţi îmbisericiţi roşesc la auzul acestui cuvânt). Am fost la o piesă celebră, veche, frumoasă, cu iz de dragoste şi de vis. A douăsprezecea noapte. Da, Shakespeare, jucat de clasa domnilor profesori (subliniem domnilor) Adrian Pintea şi Mihai Constantin; un examen de absolvire pentru actorii de mâine, pe scena unui teatru mare şi faimos, adică Bulandra. M-am dus din curiozitate, nu pentru a critica tineretul pe la colţuri, împreună cu babele, ci pentru a-i descoperi pe cei doi domni de mai sus, pe care îi iubesc pentru viaţa din ei, în ipostaza de profesori. Am râs, plâns, meditat, visat, iubit, timp de 3 ore şi aproape jumate. O paletă de personalităţi nestrivite sub papucul marilor maeştri care le-au fost profesori. Dimpotrivă, privighetori cu penajul aranjat, vorba lui Dem Rădulescu.

Dar să revenim la Malvolio. Malvolio, cuviosul, ascetul, care în schimbul unei promisiuni de mărire apare cu ciorapi galbeni, pantalonaşi scurţi şi bufanţi, un rânjet de film horror, jartiere încrucişate, şi un servilism în faţa căruia nu ştii dacă trebuie să plângi sau să râzi. Cel ce judecă şi pedepseşte (ipotetic doar, pentru că nu are destulă putere) viaţa din jur.

În ultimul pelerinaj în care am fost, la Prislop, am avut parte de o întreagă pleiadă de Malvolieni. Nu scriu asta pentru a mă încărca cu venin, ci pentru a-mi preciza mai bine cei şi cele de care să mă feresc de acum încolo. Lăsând la o parte babele experimentate, cuvioase şi smerite, care ne-au anunţat că nu avem voie să ne punem pijamalele când dormim la mănăstire (de spălatul cu săpun n-au zis nimic, deşi eu nu le-am văzut folosindu-l) şi care îşi petreceau timpul scandalizându-se de tinereţea noastră, m-a întristat lipsa de milă şi de dragoste (nefericit compensată de asupra de înţelepciune) a doamnelor de 30-40 de ani, depozitare ale adevărului absolut. Pentru că se presupune că în pelerinaj mergi să te rogi, am profitat de înduhovnicirea lor şi le-am rugat să se roage şi pentru Gheorghe, un băiat de 24 de ani cu cancer osos în metastază (şi o să profit şi de faptul că voi citiţi asta, şi o să-mi repet rugămintea să-l pomeniţi şi pe Gheorghe în rugăciunile voastre, chiar dacă veţi începe să vă rugaţi numai datorită lui). Ei bine, reacţia a fost una explicativă. Doamnele mi-au explicat răspicat că el are cancer pentru că mama lui a făcut avorturi. Sufletul nu li s-a înduioşat nicio clipă de durerea lui şi a mea, nici măcar cât să stârnească un vânticel de milă. Le-am spus că nu este cazul. Nu au priceput, mult prea orbite de dreptatea lor cât să-şi vadă împietrirea. Aceleaşi doamne nu au putut să cedeze un minut de geam deschis pentru ca 3 oameni din spate să nu se sufoce de cald. Repet, nu le judec, spun asta pentru a-mi aminti să mă feresc de o exagerată cuvioşenie, care ne împietreşte, ne împiedică să-L vedem şi să-L simţim pe Dumnezeu în suferinţa de lângă noi şi în tinereţea pe care ne-o înăbuşim, şi care ne face ridicoli în faţa celor pe care ar trebui să-i tragem după noi în Impărăţia Cerurilor. Aşa că, dacă dăm jos solzii bătrâneţii sufleteşti, avem ceva şanse la tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Mov si galben

Mai 13, 2009

P5131404Poza nu este foarte buna (nu-mi place sa fac poze la picturi cu flash), dar imi place cum a iesit prima mea compozitie pe complementarele astea. E trecuta prin Van Gogh, Lautrec si Giacometti, fara intentie, doar sub inspiratia unei bune-vederi.

Pauza de fericire

Mai 11, 2009

In ultimul timp am lipsit de aici ca sa fiu prezenta in alte locuri. O sa-mi ofer rasfatul unei pauze de fericire pe perioada nedeterminata, cu rare postari atunci cand rabufnesc. Intre primavara-vara, Teodoreanu, culori si pelerinaje, sper sa uit durerile si sa ma indepartez iremediabil de cei care le-au provocat. Schimb sezonul si fac curat in lista de asa-zisi prieteni, lasand loc la mai multe rugaciuni si bucurie ca soarele de afara. Deci, lipsesc.