Eficiență

E o toamnă când mulți oameni pleacă. Multe lumini ale noastre, trec mai aproape de Lumină. A plecat și părintele Teofil de la Sâmbăta, singurul mare duhovnic de aici pe care nu l-aș fi asociat niciodată cu o plecare. Mă aștept mereu să plece părintele Arsenie sau părintele Iustin, aflați parcă mai aproape la granița cu veșnicia, dar părintele Teofil părea bine așezat, pe durată nedeterminată, cu un discurs neschimbat, care mereu îmi dădea același sentiment pe care îl aveam când duhovnicul mă lovește cu crucea în cap, adică bagă-bine-la-cap. Era ceva rupt din veșnicie să auzi pe părintele cum îngâna gutural rugăciunile de la vecernie și utrenie, în toată curtea mănăstirii, sau cum își mustra credincioșii la ușa chiliei. Spunea „vă binecuvântez pe toți, să aveți bucurie”. Povesteam cuiva cum, acum 2 ani la o conferință ASCOR, ne-a dorit tuturor să fim fericiți, și eram convinsă că va fi nelipsitul invitat la serile filocalice din noiembrie. Numai că ultima oară când ne-a vorbit era tare amărât, atâția tineri eram veniți la Sâmbăta, și la liturghie atât de puțini – niciunul nu l-a cercetat, niciunul n-a venit la slujbele de zi sau de seară. Așa că s-a gândit să se mute, poate, acolo unde va fi mai eficient, unde se va bucura nesfârșit și de unde va spori și bucuria și ușurarea sufletelor noastre. Nu știu de ce ne-am îndurera noi, că părintele e oricum și mai fericit și mai eficient acolo. Poate din puținătatea credinței noastre..

Istoria se repetă

M-a trăznit azi la predică faptul că pe vremea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir nu aveai voie să fii creştin. Ştiam asta, dar ceea ce m-a trăznit a fost asemănarea cu zilele noastre. Dacă ţii post, mergi la biserică, te spovedeşti toată lumea îţi va recomanda să mergi pentru un consult la spitalul 9. Ciudat, dacă te împărtăşeşti nu se aplică, toată lumea defilează cu împărtăşania ca cu o mondenitate, un merit personal. Ieri îmi povestea o prietenă că au dus-o amicii la o piesă de teatru mut, unde actorii au început să se dezbrace pe scenă. Pentru că ea ţinea ochii în pământ, „amicii” au început să râdă de ea. I-am spus că trebuia să iasă din sală. Dacă ceilalţi sunt nebuni şi tu sănătos, doar n-o să se inverseze scara absolută a valorilor. Sau da? de presiune, de politeţe, de spirit de turmă? Creştinismul religia cea mai răspândită, nu este şi cea mai trăită; se consumă diluat (aş vrea să spun căldicel, dar mi se pare că şi căldicel e prea mult spus) în porţii bianuale, fără se face compromis cu patimile propriei persoane. Logic, nu se ajunge la bucuria care radiază de pe feţele sfinţilor, nici la linişte sufletească, nici la mântuire. Şi tot logic, vinovat este creştinismul, nu noi, cei diluaţi. Parcă nu putem să ne punem sufletul în pericol şi să renunţăm la bucurie doar de dragul unei cantităţi mai mari sau mai mici de prieteni care ne vor lăsa cu buza umflată când va apărea cineva mai disponibil la orizont. Care bucurie totuşi, dacă pentru cei mai mulţi dintre noi creştinismul este o sumă de reguli morale, neînsufleţite de dragoste şi de tot ceea ce face ca oamenii să fie încununarea creaţiei. Dacă Sfântul Dimitrie a putut suferi chinurile la care a fost supus şi Dumnezeu i-a dăruit darul facerii de minuni, pentru că a mărturisit drept, oare noi de ce nu mărturisim drept?

Rămăşiţele

Unii ştie, alţii nu, dar mâine se sărbătoreşte ocrotitorul Bucureştiului. Nu s-ar zice, căci bucureştenii tot aşa încruntaţi şi grăbiţi sunt, de mult se ocrotesc singuri, ce să caute ei cu un ocrotitor. Sâmbătă dimineaţa se anunţa la ştiri că vor sosi rămăşiţele Sfântului Vasile cel Mare din Grecia. Şi că la Patriarhie în deal e o coadă mare, la care trebuie să fii nebun să stai. Oamenii sănătoşi preferă o friptură şi nişte ştiri adevărate. Nu s-a pomenit nimic că avem un sfânt în dealul Patriarhiei, cu trup întreg, neputrezit de atâtea sute de ani, şi că din Grecia se va aduce racla cu sfinte moaşte – adică tot trup neputrezit şi cu bună mireasmă – ale Sfântului Vasile cel Mare. Ce trup neputrezit, doar noi ne gândim cum să ne îmbuibăm mai tare ca să fim un ospăţ consistent pentru viermi, cu ce ultim parfum să ne parfumăm hoitul, şi mai ales cum să ne apărăm de criză.

După ce am stat la coadă patru ore, în ciuda tuturor predicţiilor sumbre, m-am certat cu gardienii care respectă ordinele şi, asigurând paza oamenilor credincioşi care stau să se închine la moaşte, aruncă chiştoace pe jos, şi am citit inspirat-intitulatul afiş al Crucii Roşii Stimaţi pelerini (de unde rezultă că numai stimă se poate simţi pentru noi, nicidecum dragoste, că e o senzaţie expirată), am ajuns în fine în faţa sfintelor moaşte, unde am fost scurt bombardată cu „nu se stă pe loc, vă rugăm”. Ce să te concentrezi să te rogi, doar n-ai venit pentru aşa lucru absurd, ci doar ca să împlineşti o formalitate anuală, în urma căreia se întăresc relaţiile diplomatice ale bisericii şi presa face tot posibilul să ne ajute să fim mai raţionali şi mai puţin credincioşi.

În sfârşit, vă doresc să ajungeţi să vă închinaţi sfinţilor din deal, să primiţi bucurie, şi în caz că găsiţi pe traseu rămăşite de mitocănie, ipocrizie şi fariseism, treceţi-le cu vederea şi lăsaţi-vă, dragi pelerini, inundaţi de credinţă, nădejde şi dragoste.

Mai săraci cu un om

A trecut în Biserica Biruitoare Ion Cojar. Mă simt ca și cum mi-ar fi pierit cineva drag și tare tare apropiat. Unii, la orice vârstă sunt luați sus, parcă tot prea repede pleacă. Cojar a fost primul meu regizor. I-am văzut clasa la Casandra, piesele pe scenă. A, da, a fost și primul director de Național pe care l-am prins. Bine totuși că faptele noastre rămân – așa nu o să dispară din mine amprenta unui profesionist, care nu s-a lăsat clintit de „ereziile teatrale” contemporane, de vânturi psihotice și gratuit pornografice ce bântuie multe spectacole de acum. A plecat tocmai acum, înainte de ziua prăznuirii sfântului ce ocrotește Bucureștiul. Sper să se roage, alături de Sfântul Dimitrie, pentru paza minților și a sufletelor noastre, ale celor ce locuim în orașul care se urâțește și murdărește pe zi ce trece, și să ne țină departe de gomora patimilor. Amin

Iasi noaptea

De ce am intrat in Uniunea Europeana

Nu este o intrebare, ci un raspuns.

Tinere, învie!

Chiar aş vrea ca acest post să nu fie unul patetic, plin de chemări expirate şi care să-L îngrădească pe Dumnezeu şi mai mult în turnul de fildeş al ritualismului. Evanghelia citită duminica asta, şi anume învierea fiului văduvei din Nain, parcă mi-a pus în cuvinte toată durerea strânsă în ultimele luni.

De prin iulie am început să simt că tinerii din jurul meu poartă o mare durere în suflet, sunt singuri, disperaţi, şi dacă încearcă să se îndrepte spre Dumnezeu se pocnesc de baba din uşa bisericii, care le atrage atenţia că miros a tutun, au fusta prea scurtă sau au pantaloni în loc de fustă, au venit despuiaţi la biserică, n-au capul acoperit, au părul vopsit, au cercei în urechi, buze, sprâncene etc, sunt prea machiaţi, sunt nepoliticoşi, nu ştiu să se închine şi n-aş mai vrea să continui această listă. Este o pocnitură care va lăsa multe cucuie sufleteşti. Baba a uitat că poate şi ea a fumat odată, că s-a machiat/vopsit, că prima oară a intrat în mini şi în maieu în biserică, fără nimic pe cap, dar că dragostea cu care a fost primită a făcut-o să rămână acolo. Din păcate, toţi uităm să transferăm asupra celorlalţi dragostea imensă cu care ne întâmpină Dumnezeu în biserică. Rămânem la forme, la fast, şi nu mai vedem durerea teribilă cuibărită în sufletele celor care se întorc disperaţi şi goi din casa Domnului. Lui Îi rămâne apanajul milei desăvârşite, a tandreţei cu care poate spune mereu unui suflet care ştie că nu mai are pe nimeni „nu mai plânge”. Dumnezeu ne îngrămădeşte mereu bucurie şi este gata să o facă să se reverse prin orice ocheadă pe care suntem dispuşi să I-o aruncăm.

Vineri seara am mers cu participanţii de la seminarul la care am tradus la un pub din Iaşi. Era fum, muzica îmi făcea maţele praf, nu puteam vorbi unii cu alţii, şi cârciuma se umplea cu fiecare secundă. Colega mea de cameră mi-a zis: dacă ţii post azi, n-ai voie să fii aici, nu? I-am spus că nu mă afectează, pentru că nu fusese o alegere conştientă (nu ştiam unde mergem) şi m-am apucat să fac crochiuri. O doamnă de lângă mine a început să-i explice cum e când te hotărăşti să-ţi ţii sufletul departe de păcat, şi aşa mai departe, dar se pare că nu a avut prea mare efect. Eu aş fi vrut să-i zic că viaţa unuia care ţine post, stă duminica în picioare la slujbă în loc să doarmă până târziu, se lasă bătut de vânturi şi împins la cozi la moaşte şi în general batjocorit de toată lumea deşteaptă-modernă, este o fericire. O fericire pe care aş vrea s-o îmbuteliez şi să o dau oamenilor din ce în ce mai singuri de pe lângă mine, să le arăt că au Viaţă în ei şi să le spun să o respire în voie, fără niciun fel de frică.

Sentimentul ăsta teribil că cei de vârsta mea sunt singuri şi trişti, depresia  atingând cifre uriaşe şi cu care am început să ne obişnuim, am început să-l am aşa cum scrie mai sus, din iulie, când am fost la un forum ecumenic de tineri. Forumul se petrecea lângă o mănăstire splendidă din Ardeal, iar programul era plin. Am avut dimineţile nişte invitaţi excepţionali, de la care am priceput imens. Organizatorii erau mai tineri decât mine, şi totul a fost excepţional organizat, cazarea, masa, invitaţii. În primele clipe ni s-a dat un caiet cu cântece pe care urma să le cântăm împreună, primul fiind Cuvine-se cu adevărat, şi celelalte fiind multe folk-uri şi alte cântări paşnice, pe care le poţi cânta fără să ai în cap că păcătuieşti. Cuvine-se cu adevărat nu s-a cântat niciodată. Programul era plin, au fost ateliere de icoane, bricolaj, modelaj, literatură, fotbal, etc. Singura activitate neobligatorie era mersul dimineaţa la liturghie, toată lumea fiind trezită cu tam-tam la micul dejun. Nu am avut timp, în săptămâna petrecută acolo, să stau şi să privesc peisajul. Dacă n-aş fi chiulit, nici cu monahii n-aş fi avut timp să vorbesc. M-am întors mai străină de ceilalţi decât eram la început, cu sentimentul unei obligaţii de a socializa, aproape protestantă, a la Asociaţia Alcoolicilor Anonimi. Nu am avut vreme să port nicio discuţie de la suflet la suflet, şi plecarea m-a găsit într-o stare de durere sufletească. Cei ortodocşi din forum nu au avut curajul ortodoxiei lor, neîncurajând pe nimeni să meargă la liturghie, dar încurajând mâncarea, somnul, sportul, creativitatea. Totul limitat, totul grăbit, într-o lume care nu mai are răgaz pentru că vrea să facă prea multe, uitând că totul se poate termina în secunda următoare şi că n-a găsit încă timp să se bucure. Tinerii, care sunt prin definiţie revoltaţii, cei care ard cu foc deschis, cei care caută adevărul şi fericirea, depind acum de multe lucruri care le barează drumul spre Viaţă. Poate de aici depresia, ura şi singurătatea. Dacă creştinii nu revarsă Viaţa pe care o primesc peste tot, cine să o reverse? Şi cine să tragă pe ceilalţi spre înviere, dacă noi suntem laşi şi putrezi de mult pe dinăuntru?

Ceşcuţa

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

„Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.”

Pr.Arsenie Boca

Mâinile calde, liniştea şi tufănelele

Acum doi ani am fost prima oară la Iaşi, pentru hramul Moldovei: Sfânta Parascheva. Am ajuns la catedrală seara, Sfânta era scoasă afară, şi era frig. Aşa frug a fost zilele acelea că am purtat două rânduri de haine, adică două perechi de ciorapi, două fuste, două pulovere şi două geci, una peste alta. Am ajuns cu 3 zile înainte de hram, iar când am ajuns în faţa raclei şi am atins cu buzele mâinile Sfintei, acestea erau calde.

Anul ăsta am ajuns din nou în faţa ei în Săptămâna Luminată. Eram numai 15 persoane (microbuzul nostru pelerin de Paşti), aşa că am stat la coadă şi m-am închinat de trei ori. Atunci am simţit ceva ce probabil nu voi mai simţi niciodată, sau poate în rai: mi-am simţit sufletul uşor şi fericit. Am încercat să-mi îndrept atenţia înspre o rugăciune, dar n-am reuşit – toate le-am simţit rezolvate şi eram convinsă că viaţa mi-a fost dată numai ca să mă bucur nespus de aşa mare fericire.

Cum mâine urmează să ajung şi eu la Iaşi, azi mergeam pe stradă şi mă gândeam la Sfânta, când la orizont îmi apare o vecină care-mi pune în braţe un buchet de tufănele albe, şi-mi zice „cadou de la Sfânta Parascheva”.  Acum ce să mai zic, numai ochi să avem să vedem cum ne ciocnesc minunile clipele, una după alta!

13 ani – aceeași piesă

Acum 13-14 ani îmi începeam „cariera” de devorator de teatru. Prima piesă la care am fost, și atunci și alaltăieri, a fost Azilul de noapte, de Maxim Gorki. Am fost la Casandra, atunci, la Metropolis acum. Anul acela aveam bilete pe mai nimic la Casandra, și vara vedeam și 3 piese pe zi, mâncam pe sponci, și mă bucuram de o promoție de actori minunați, care din toamnă aveau să încheie contracte cu Naționalul, Bulandra, Odeonul, cu regizori care aveau să fie excepționali. Erau Vlad Zamfirescu, Silviu Biriș, Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim și toți colegii lor. Din Azilul de noapte țin minte doar două lucruri: pe Vlad Zamfirescu cu o grămadă de bucle, cizme lungi și cămașă cu multe volane în mijlocul scenei, pentru că în clasa a opta imaginația mea era teribil de influențabilă de personaje ca Vasea, și pe Luca, jucat de un tânăr blond cu plete drepte până la umeri, pe care nu mai știu cum îl chema. După piesă mama a fost fericită că am înțeles piesa, pentru că (neavând niciun fel de informație religioasă la activ) am întrebat-o dacă Luca era Iisus. Acel Azil de noapte, cu damf de vis și de minune, nu a putu fi egalat de piesa pusă la Național peste ani, împănată cu monștri sacri – Beligan, Marin Moraru, Ovidiu Iuliu Moldovan, care mi s-a părut searbădă. Sâmbătă la Metropolis am văzut alt Azil, mai puțin trist și disperat (poate pentru că ne-am obișnuit și cu tristeți și disperări extreme, cele din piesă nu ne mai rănesc așa tare), cu un Ștefan Radof care exprima pe deplin rolul, prin pori și prin blândețe, cu un actor mahmur Gyuri Pascu, cu un Bindea mucalit, cu un Vasea pe care l-am văzut și în Un duel, tot luptându-se să se reformeze, și mai ales cu un Mircea Rusu care bate step pe ritm de cazacioc și care nu iartă și nu uită. Toți trăind pentru Cel Desăvârșit. Un spectacol echilibrat, bun, cu dureri atenuate de costume contemporane, dar jucat de oameni prea maturi cărora le lipsește tandrețea visului, pe care tinerii – acum consacrați, dar nu mai puțin tineri – de la Casandra o aveau. Două minuni la interval de 13 ani, același text, și setea de desăvârșire care nu moare niciodată.