Scriu în cap acest articol de câteva zile deja. Îl foiesc de pe o parte pe alta. Oare o fi bine că îl postez aici? Că resuscitez acest spațiu? Comentariile la acest articol sunt închise. Nu le voi aproba, pentru că nu am timp, nici energie, și oricum cei care vor să comenteze o pot face în mii de alte feluri.

Țin minte că era iarnă și eram în clasa întâi. Era teribil de frig și întuneric, așa îmi amintesc. Oamenii erau speriați. Părinții mei se temeau pentru unchii mei, care participau la revoluție. Din acea perioadă îmi amintesc straturile de haine pe care le aveam mereu pe mine și care mă enervau teribil. Fusesem pionier o toamnă – am și acum poza, ciufulită, cu ciorapii albi căzuți și cu un buchet mare de crizanteme albe în mână. Nu urma să mai fiu vreodată. Poate că, dacă o întrebați pe mama, ea își va aminti că nu era mâncare și hârtie igienică. Și frigul. Ei bine, la noi în casă nu a fost vreodată frig, deci probabil este vorba despre un frig interior.

De atunci am reținut că oamenii au murit ca eu să pot vota. Și m-am dus la vot. Chiar și când nu am avut cu cine. Nu că asta a schimbat mare lucru, după câte putem vedea. La un moment dat, eram studentă și o profesoară pe care o admiram ne-a spus să mergem la vot ca să nu se închidă granițele țării și să avem un serviciu asigurat. Am absolvit limbi străine. Poate unii dintre voi știu la ce an mă refer. Am fost la vot și atunci. Majoritatea dăților oamenii cu care votam nu câștigau. Și asta se vede cu ochiul liber. De la un timp sunt mamă și nu am timp, nici energie, pentru scena politică. Și așa am insomnii, mă tem că, dacă mă uit prea mult la ei, puținul meu somn se va transforma într-un coșmar.

Fiecare moment de vot a ajuns, pentru mine, un moment în care văd cât de adânc și profund suntem dezbinați. Sau cel puțin suntem manipulați să devenim astfel. Citesc toate contractele, sunt antreprenor, am prieteni antreprenori, mă întristez la fiecare păcăleală pe care mi-o trage peste ceafă statul român, la fiecare mânărie pe care o fac angajatorii din ce în ce mai impertinenți ca să mă vând cât mai ieftin și să mă exploateze cât mai mult. Și prietenii mei sunt antreprenori. Citesc și învață pe brânci, trag de bani ca de gumilastic, le cumpără copiilor lor ce e mai bun și mai sănătos, chiar dacă și anul acesta vor amâna un proiect chiar mai important. Dau tot ce pot, așa cum făceau și părinții mei și, probabil, părinții părinților lor.

Să revenim acum la momentul prezent. Eu m-am obișnuit deja că clasa politică este dominată de lichele. Locul lor este în altă parte și nu, această altă parte nu este un hotel de lux din Dubai. Oameni cu mii de fețe, care ne înverșunează în jurul unei idei care este incontestabilă pentru noi. Iar pe dedesubt strecoară binele lor. Deși dintre scutece, m-am prins că la întrebările vagi adresate de aceste lichele care vor să scape de pușcărie trebuie să răspund nu. Oi avea eu baby brain, dar nu sunt chiar proastă non-stop. Și nu îi cred când spun că vor să apere orice valoare a neamului, pentru că niște lichele nu pot promova moralitatea. Și-ar da singuri foc și, precum vedem, se pricep excelent să n-o facă.

Vă asigur că îmi cunosc bine prietenii. Prietenii mei care boicotează referendumul sunt oameni educați, heterosexuali, cu copii, care își iubesc copiii așa cum sunt și nu cred că i-ar încuraja vreodată să facă o schimbare de sex sau să adopte o „sexualitate fluidă”. Sunt foarte preocupați de educația copiilor lor, investesc în cărți și în jocuri și aleg cu grijă instituțiile de învățământ unde își dau copiii. Și ei, ca și mine, s-au prins de cele de mai sus.

La fel, prietenii mei pro referendum sunt oameni excepționali. Și ei dau tot ce pot, își dau copiii la școli bune, au grijă de ei ca de ochii din cap. Până aici, nici o diferență.

Și poate că nu este nicio diferență. Poate că, și unii și ceilalți apărăm aceleași lucruri. Așa că am face bine să nu ne mai luăm unii pe ceilalți de gât, ca să le dăm satisfacție unor lichele. Ajungă zilei necazul ei.

Pentru a încheia circular, chit că veți răspunde cu DA sau cu NU la întrebarea VAGĂ pusă de lichelele care ne conduc, eu vă îndemn să mergeți la vot. Chiar dacă îl anulați. Dacă nu din alt motiv, pentru acei oameni care au murit ca noi să putem merge la vot. Încă.

Reclame

Blogul meu de coaching

ianuarie 9, 2017

Seara bună tuturor! Să aveți un an nou bun și rodnic, binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu ce știe El că aveți nevoie!

Știu că n-am mai scris de multicel și le mulțumesc celor care au continuat să mă citească in absentia. Odată cu noul an și cu noua familie, coachingul a început să prindă contur, așadar astăzi am scris primul post pe blogul meu de coaching. Nădăjduiesc să scriu constant în anii ce vin, iar acest blog cu siguranță va fi păstrat pentru posturi mai personale. Iar, dacă aveți nevoie de acompaniere, formularul de contact vă stă permanent la dispoziție.

Lectură folositoare!

notă către sine

iulie 25, 2016

gândul de la 4:39 dimineața: atunci când cineva mă respinge apriori, posibil să îi fie atât de frică să nu fie respins încât face el asta mai întâi.

bucuria de viață este o alegere și lipsa ei nu spune nimic despre valoarea mea.

să avem o săptămână cu spor!

practica

martie 31, 2016

Uneori singurătatea

Este o chestie de practica.
Gandindu-ma ca ma va durea
Dac-o iau prea pieptis,
Fac exerciții zilnice,
Sa ma obișnuiesc.
La nivel lexical,
Extrag alinturile
De sub pielea sufletului,
Cu o răbdare rece de chirurg.
„Noi” e mai poznaș,
S-a ascuns, dar l-am găsit,
Și i-am spus minții
C-o pun la regim.
„Noi” umflă speranța,
Așadar, are efect inflamator:
Se elimina.
Speranța a hohotit un pic,
Iar acum iau lecții
Despre cum sa nu mai fiu așa dependentă de ea.
Fizic fac zilnic ședințe
De nu am timp
Și nu vreau.
Dorul ma trage de mânecă
Iar eu îl pun sa se joace în iarba
Generoaselor parcuri metropolitane.
Îmi tonific mușchii absenței
Și ignor febra musculară.
E, cam asta e.
Chestie de practica.
Așa suferim mai putin
Și rămânem funcționali,
Făcându-ne treaba
Și trecându-ne zilele.

numaratoare

februarie 23, 2016

Azi dimineață, în tramvai, mi-am numărat binecuvântările de aici și acum. M-am întâmplat lângă un bătrân homeless, care vorbea la un telefon vechi și mirosea teribil. Nu aveam unde sa ma duc, caci era aglomerat, ca la ora 8, deci a trebuit sa înghit apropierea. Guerlain-ul meu cumpărat de mama din avion a pălit destul de mult.

Nu e nicio diferența între mine și acel om. Poate eu nu putea duce atât de mult și Dumnezeu S-a milostivit.

Tot ce sunt am primit, ca sa nu mai zic tot ce am. Educația, prietenii, susținerea, jobul, talentul la scris, orele de tango, picioarele, umorul, priceperea, rețetele pregătite la mesele cu apropiații, acest telefon de pe care scriu acum. Șuvițele, cerceii, dusul de azi dimineață, mâncarea. Nu îmi vine nimic în minte ceva ce sunt și am și sa nu fi primit.

 

boiereasca

februarie 3, 2016

Uneori ma simt boieroaica.

Nu are a face cu banii din cont,
Nici cu mulțimea de sclavi.
Ci înseamnă,
Pur și simplu,
Sa stau pe prispa vietii.
Sa ma uit la lumina,
Sa vad cum respira toate,
Sa-mi număr sufletul pe degete.
Și, la sfârșitul fiecărei zile,
Sa vad cum răul se topește,
Și lasă în urma
Câteva dâre de sare,
Ca niște lacrimi uscate
Pe obrazul tihnei.
Boierie inseamna
Sa respir viata
Și sa ma bucur –
Și de bine, și de rau.
Doar rămânem pe prispa,
Cu toți cei ce au fost,
Și cu cei ce vor veni,
În generozitatea infinita
A clipei de acum.
Boierie inseamna
Sa fiu vie
Sa rad cu ochii,
Ce altceva?
.

esential

decembrie 4, 2015

La sfârșitul zilei este esential sa fie cineva în viata mea căreia sa-i pese atât încât sa îmi spună noapte buna. In 100% din cazuri, „cineva” e mama.

Update haotic

octombrie 15, 2015

As vrea sa las aici o nota despre ce a fost in mine in ultimele zile. Uneori vindecarea e ca o rastignire si, ca sa nu fac cele cu care m-am obisnuit, inseamna sa trec printr-o durere mare.

Iar daca insist sa ma dau cu capu de zid, o sa ma umplu de sange.

Si cum sunt ceilalti nu e treaba mea.

Si nu exista abandon, pentru ca este iubire.

Let the cold season come, growth is awaitin 🙂

Sunt o femeie frumoasa. Cu o geanta rosie – sfarsit anti-apoteotic. Neeext

Legănel

iulie 13, 2015

Îmi fac sufletul căuș,

Cald, ca un cuib.
Le iau pe fiecare, una câte una,
Ne
Putințele mele.
Fiecare are momentul ei
În care se da în cuib.
Se așează încetișor
Pe un pat de puf cald de păpădie –
Sau e puf de cloșcă? –
Și începe sa respire.
Mai întâi cu frica –
Are și noduri în gât, iar eu
O încurajez sa nu și le mai înghită.
Chiar și cu noduri,
Sa înceapă sa respire.
Îmi zice ce tare a durut-o,
Își arată pielea îngroșată de atâtea poveri.
Eu o ascult,
N-o mai cert.
E și ea mică.
Îmi legăn neputințele,
Doar doar or adormi puțin,
Or respira pe nas,
Si-or trage mucii
Și
S-or simți iubite.

iulie 13, 2015

Note to self: Mult timp mi-a fost rușine și frica sa nu se descopere ca sunt o mincinoasa. Iar în seara asta mi-am dat seama ca adevărul poate sa doară teribil uneori, mai ales dacă este spus doar din principiu, fără un scop anume. Părinții spun ca pacea este de multe ori mai mare decât dreptatea. Iar minciuna poate fi și o virtute, atunci când găsește moduri mai blânde de a face lucrurile.