Doamna noastră

Martie 25, 2009

Azi am auzit așa un frumos fel de a o numi pe Maica Domnului: Doamna noastră. Într-o vreme în care femeile sunt ori mecanisme de producție, ori targeturi pentru firme de „înfrumusețare” vestimentară sau de alte feluri, ori obiecte sexuale, noi ne închinăm unei Doamne. O Doamnă care rămâne Doamnă chiar dacă este Maică și chiar dacă plânge neîncetat pentru noi în fața Tronului Slavei.

Acum ceva timp eram la Sf Stelian de ziua Sfintei Filofteia cred, care pica în timpul săptămânii. Părintele paroh la predică spune cum să le răspundem celor care ne dau în cap cu apelativul „bisericoși, bigoți, fanatici”: NOBLESSE OBLIGE.

Probabil singurul segment din societatea asta subumană unde femeia este doamnă a rămas creștinismul. În biserică femeile sunt doamne. Prin căsătorie, bărbatul le urcă pe tron ca dătătoare de viață și părtașe la lucrarea teribil de dureroasă a mântuirii. Femeia are noblețe și feminitate chiar dacă nu face exhibiționism cotidian. Esența nu o reprezintă sânii a la Pamela Anderson nici numărul de ore din salonul de frumusețe. Este capacitatea ei imensă de a aduce bucurie, de a iubi și de a alina. De a se jertfi. Așa cum Maica Domnului schimbă hotărârile lui Dumnezeu cu rugăciunile ei, așa și lacrimile unei mame, fiice sau soții pot aduce restul lumii la împăcare cu Izvorul Vieții.

Așa că, de ziua Doamnei noastre și a începutului mântuirii noastre, aș vrea să vă urez să deveniți sau să continuați să fiți Doamne depline, dincolo de stratul gros de pudră al minciunii cotidiene.

Filocalice

Martie 18, 2009

Luni am fost la un curs de pictură. Toate locurile erau ocupate, aşa că n-am mai avut cum să mă înscriu. Grupul era format din câţiva pensionari care nu puseseră în viaţa lor mâna pe instrumente de desen sau pe pensule, o doamnă la 30 de ani, două la 40, şi un elev de liceu. Nu am văzut desene extraordinare, mai degrabă copilăreşti (profesoara mi-a spus la un moment dat că unul dintre cursanţi desena cu linie punctată). Una dintre doamne, cu bun-simţ şi cu distincţie timidă, nu avea bani de culori, aşa că profesoara i-a spus să folosească mai multă apă. Mi s-a părut dureros să se întâmple asta după o viaţă de muncă. Deşi nu erau genii, erau pasionaţi. Începeau să vadă arta, după o viaţă care i-a strivit cu urâtul ei. Începea să se desprindă de pe ei pojghiţa groasă de kitsch, şi să vină visul, culoarea, plăcutul. Începeau să vorbească, să compare, să admire. Să îşi facă planuri, să pună la cale expoziţia de absolvire, să se gândească la rame. Să iasă şi din cursa şobolanului, şi din închistarea supravieţuirii de dragul supravieţuirii. Să simtă fior de viaţă cum trece prin ei. După prima reacţie, în care mă gândeam ce tare sunt eu, cu albumele mele de artă, m-a izbit gândul că oamenii de acolo erau absolut admirabili – când zic absolut înseamnă că erau de admirat cu gura căscată. Îndrăzniseră (şi cu cât mai târziu cu atât mai mare curajul) să păşească dincolo de rutina urâtă, plicticoasă, aburitoare, şi să hrănească creatorul din ei. Da, şi eu aud din ce în ce mai des – cum, să-mi pui mie o pensulă în mână?! păi eu nu am talent – şi de fiecare dată mă gândesc că suntem cu atât mai filocalici cu atât creăm mai mult. Dacă suntem fiii Creatorului, nu putem să nu moştenim „gena” creaţiei. Şi nu este necesar ca ceea ce creăm să fie frumos, nu toţi suntem Rembranzi; parcă singura necesitate ar fi ca ceea ce facem să ne ajute să creştem (mai nou mă gândesc să creşterea înseamnă o îndrăgostire de Dumnezeu) şi să luminăm viaţa privitorului/primitorului creaţiei noastre. Ca fiinţe iubitoare în mod primordial de frumos, să-l percepem ca pe un licăr din lumea veşnică, pentru care am fost creaţi, şi să înfrumuseţăm clipele celor pe care îi urâm şi celor pe care îi iubim. Filocalic de-a dreptul, nu?

Locuri de bine

Martie 16, 2009

Deşi devine un oraş înrăit, Bucureştiul pare să îşi mai păstreze aerul de bine pe care îl avea în vremi de normalitate. De ceva timp mă învârt între locuri de BINE, ca să uit de violul sufletesc repetat pe care mi-l produce economia de piaţă, şi în general pieţificarea vieţii noastre de zi cu zi. Încerc să nu mă mai dezbat, vorba lui Dan Puric, să stau în rezervă şi să respir liber.

De la 1 martie s-a deschis Basil Art, cum îi zic eu Basil 2, un loc unic, care mă ridică. Oricât de mari depozite de durere mi-aş strânge, sufletul mi se înseninează când ajung acolo. O casă luxoasă, aranjată cu pace – adică cu tot bunul-simţ, artisticul, discretul, pe care îl implică. Un loc în care se neutralizează talibanizarea, şi unde frumosul (clasic şi modern, şi chiar postmodern) ocupă loc de cinste. Sper să nu-l strice comercialul şi liberalismul ideilor în viitor.

Vasiliada, ca să bei un ceai şi să te împărtăşeşti de simplitate. Linişte, o atmosferă intimă şi frumoasă. Icoanele de jos şi din ceainărie. Un loc de unde să cumperi cărţi bune şi mai ieftine decât în celelalte librării. Dacă merg la Green Tea, obligatoriu să fie la mansardă. Când vorbeşti despre Green Tea, nu mai poţi să ridici în slăvi băutul ceaiului acasă. Pur şi simplu, atmosfera este totul – mirosul, muzica, ceainicele, scaunele, tablourile, mesele, pernele. A, să nu uit. Cel mai important, dacă mergeţi la Green Tea, nu rataţi toaleta. Este absolut spectaculoasă! Pentru achiziţii de muzică, o plimbare prin Cărtureşti Arthur Verona. E un loc bun în care să te plimbi, are ceva camere, şi foarte foarte multe CD-uri.

Cum fără artă nu se poate, neapărat la teatru. Don Quijote la Naţional, ceva la Rapsodia. Un spectacol rusesc mă scoate din ritmul fast-forward şi mă plonjează în eternitate.

Cireaşa de pe tort. Bucureştiul ar fi ras până acum dacă n-ar fi  bisericile. Cu puţine excepţii, e bine să nu nimeriţi prima oară la Liturghie, duminica. La o astfel de „excepţie” am fost ieri. La Răzvan, biserica din spatele Bisericii Sf. Gheorghe Nou, nu e călcătura pe picioare, coatele în ficat şi înjurăturile tipice, care de obicei mă fac să ies din biserică mai rea decât am intrat. O parohie mică, într-o biserică foarte foarte veche, unde catapeteasma aurită străluceşte în mijlocul zidurilor afumate de timp, ca o adevărată inimă. O comunitate închegată şi o rugăciune ca în biserica primară. În timpul slujbei parcă nimeni nu respiră, doar scârţâitul uşii se aude când mai intră cineva. Enoriaşii nu vin la biserică de ieri, deci am avut ce învăţa de la ei. Chiar dacă eşti prima oară la Răzvan, te simţi într-un duh. Un preot paroh de stimat şi de iubit, măcinat de durere şi dragoste şi fără politeţuri goale, doar de dragul protocolului. Răzvan e un loc unde poţi să iei o pauză de frică. Sfântul Mina Vergu este o bijuterie, dar are restricţii de oră. Pentru o incizie în urât şi în lipsa de comunicare a vieţii noastre supra-ultra-tehnologizate, cel mai bine e să ajungi acolo pe la 7-7.30 seara – nu mai e multă lume, şi o să găseşti şi pace pentru rugăciune şi un preot cu timp să se roage pentru tine. Stavropoleos, cu un cor splendid şi cu o linişte mormântală, e idealul pentru o liturghie mai aproape de Hristos. Cum e foarte mică, mai bine ajungi acolo de la început.

Pentru plimbat, în locul unui parc suprapopulat de mici, înjurături, obscenităţi şi alte primitivisme, am ajuns să prefer o stradă. Sunt multe străzi care şi-au păstrat aerul de bine, de la cele centrale (ca Icoanei de exemplu) până la cele care îmi sunt mai aproape decât puteam crede. Multe „obiective” de pe lista asta sunt pe Popa Soare, de exemplu.

Dacă vreţi să vă apucaţi de decoraţiuni sau să vă smulgeţi copilul din faţa televizorului, calculatorului, etc. încercaţi Casa Retro. Deşi are un program foarte limitat, timpul petrecut acolo merită, atât pentru achiziţii ingenioase cât şi pentru căldura umană care te întâmpină.

Sper să mai descopăr şi alte locuri, dar cel mai important cred e să descopăr oameni locuiţi de bine, pentru că ei contribuie la sporirea lui în lume.

Utile dulci

Martie 10, 2009

Tava din mucava, dacă este pictată şi lăcuită perfect, poate fi un cadou frumos şi util de casă nouă. Dacă nu e nimic pe pereţi, se poate atârna şi acolo. Poate fi spălată, dar nu garantez pentru maşina de spălat vase.

p3101392

Uite-l nu-i!

Martie 10, 2009

Duminica aceasta, la predică, am aflat un lucru foarte interesant. Deşi Sinodul – complet sau nu, fără detalii monşer – a declarat că paşapoartele biometrice sunt nişte lucruri trecătoare, lipsite de importanţă şi inofensive, ele nelimitând libertatea posesorilor, totuşi acelaşi Sinod s-a pronunţat (unde, când?) împotriva implantului de cip în frunte sau în mână. De aici rezultă că cipul este un element destul de ciudat, un hibrid între pericol şi hatâr: în paşaport e bun, în trup e rău. Parcă pălesc cuvintele lui Hristos: ce e da da, ce e nu nu, nu-i aşa? Parcă ne vedem peste patru ani, timp în care Sinodul va hiberna ca şi până acum, că se va trezi să ne facă un alt hatâr: uite dom’le, pentru voi ortodocşii, cipul e rău în  mână sau pe frunte, aşa că în talpă e bun: puneţi-l în talpă atunci, că acolo n-are nimic! Dincolo de aciditate (poate exagerată, dar ceva acru parcă ne mai trezeşte), mă chinui să mă feresc de slăbiciunea ambiguităţii şi să mă rog pentru o viaţă cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tronului de Judecată.

Da, lumânarea. Lumânarea ne pune viaţa în pericol. Ne duce cu paşi repezi la groapă. Ştiinţa demonstrează clar, şi concluziile măriei sale le găsiţi în acest articol intitulat apocaliptic şi hilar. Ştiu că mulţi credeam că fumatul, gazele de eşapament, poluarea de multiple feluri, stresul, alimentele toxice, astea toate ne duc mai repede la groapă. Incestul, pe cale de legalizare, violurile, frica că ni se va smulge geanta din mână de proaspeţii infractori eliberaţi, toate sunt perfect inofensive. Adevăratul pericol: LUMÂNAREA. În acest articol nu se spune (hai să găsim un alibi, neştiinţa, ca să nu-l lipsim de platoşa eufemistică, altfel i s-ar spune ignoranţă şi neinformare) că în majoritatea bisericilor lumânările ard fix 30 de minute pe săptămână, la slujba parastaselor. Nu se spune nici că singurul moment în care lumânările ard în toi este slujba de Înviere, care se ţine afară, tocmai pentru a nu se sufoca nimeni din cauza fumului emis de lumânări. Nu se spune nici ce semnifică arderea unei lumânări în creştinism: lumina adusă pentru sufletul întunecat şi jertfa. Nu se spune nici că în biserici ard candele, nu lumânări, din motive pur pragmatice: se termină mai greu şi trebuie aprinse mai rar. La privegheri, în bisericile în care rămâne numai lumina lumânărilor, se ard întotdeauna lumânări din ceară curată, care nu e parafină. Tot din motive pragmatice, durează mai mult. În schimb ni se servesc tot felul de argumente importate de la americani – protestanţi – eretici, pe care trebuie să le adoptăm musai şi să pornim războiul împotriva aprigului pericol reprezentat de lumânarea din mâna băbuţei cocârjate care – culmea, domnule! – a ajuns la 90 de ani deşi de o viaţă tot vine la biserică şi tot respiră fum nociv de lumânare! Probabil autoarea n-a călcat vreodată în chilia unui bătrân duhovnic, ca să se minuneze cum a ajuns acela la 80-90-100 de ani deşi respiră fum de lumânare că, de, chilia e de 2 pe 2 m, deşi nu-l prea poate respira de la mai mult de 1,5 m. În concluzie, acum ştim ce avem de făcut: nu mai aprindem lumânări şi nu mai mergem la Înviere, ca să nu cumva să distrugem planeta!