despre boală, pe scurt

Ieri dimineaţă m-am trezit cu o durere infernală de gât. În somn mi-am răsucit un tendon şi mă durea atât de tare că abia îmi mişcam picioarele, nu mai zic nimic de mâini sau cap. Din cauza durerii dormisem prost şi eram epuizată din start. Mă durea pielea, înghiţeam greu (a fost mai simplu să postesc) şi eram ameţită. Am lucrat din pat şi toată ziua am rememorat stările de boală de până acum, febra, grija bunicii, sentimentul de părăsire şi, evident, neputinţa.
Am făcut ceva diferit, de fapt două lucruri: am sunat o prietenă să mă plâng şi asta a avut 2 urmări terapeutice-m-am simţit ascultată şi importantă şi mi-azis de o cremă cu efect revulsiv, foarte bună; când m-asunat mama să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, i-am spus că vreau o cremă -a găsit-o şi mi-a adus-o, mi-a făcut masaj.
Până seara îmi puteam mişca picioarele şi am reuşit să fac un duş, după care am dormit 10 ore. Iar de dimineaţă mă simt mai recunoscătoare că mă pot mişca şi îmbrăca. Dacă n-aş fi fost bolnavă, cum să mulţumesc pentru sănătate?

Dragoste, posesie, hărțuire și alți demoni

Există oameni care au o stimă de sine atât de scăzută, încât nu se pot opri din a se gândi la ei înșiși. Atunci când sunt băgați în seamă, nevoia de stimă de sine devine atât de stringentă, încât capătă proprietăți astringente. Atunci, celălalt devine ceva de posedat, ceva de făcut planuri despre și cu, ceva care nu se poate să plece. Ajung să uite că singurul mediu în care dragostea poate crește este libertatea. Că celălalt poate avea altă părere. Că e persoană, înzestrată cu o libertate pe care Dumnezeu Însuși o respectă desăvârșit. Și că dragostea este o expresie a alegerii libere, deci a libertății.

O persoană nu poate fi posedată. Deși de multe ori se aud cuvinte ca „te vreau”, „să fii al meu”, ele sunt doar meschine și nerealiste. Persoana devenită obiect nu mai are suflet (mai bine zis nu are nimic din ce nu-i convine „posedatorului”), deci nu mai este persoană. Prin posesie i se încalcă dreptul la intimitate, gândire, simțire și dreptul de a fi. O persoană are dreptul să știe și să aleagă ce consideră drept și potrivit pentru ea.

Persoana cu stimă scăzută de sine este atât de concentrată pe cât de puțin persoană se simte ea însăși, pe cât de puțin frumoasă, liberă și unică se crede, încât proiectează starea ei pe cel care a dat semne că îi pasă de ea. Atunci, din punctul de vedere al posedatorului, cea de-a doua persoană nu mai este o persoană, ci doar un obiect. Nu are dreptul de a-și exprima părerea, și de a ieși din relație. Atunci când acest lucru se întâmplă, ea trebuie readusă (cu orice mijloace) înapoi, pentru a se conforma planului posedatorului, chiar dacă această revenire se face împotriva voinței posedatului. Se cheamă hărțuire și nimeni nu este obligat să treacă prin asta.

Acum, aș vrea să mă adresez posedatorului. Știu că părerea ta despre tine nu e cine știe ce. Dar să știi că e doar o părere, și încă una falsă. Deși ai pornit cu răni, ai ajuns destul de departe. Sigur sunt niște lucruri bune pe care le faci, doar că ar fi bine să nu te mai asculți atât când vorbești urât cu tine, ca să le poți vedea. Și niște oameni care te iubesc cu adevărat. Și Dumnezeu, care te ține mereu în brațe, și care nu te urăște. Așteaptă să te lași iubit, și să accepți că ești o minune. Ești demn să fii iubit, în deplină libertate. Nu este necesar să forțezi pe cineva să facă asta. Aș vrea să te rog să încerci să te descoperi, să afli cât de minunat ești și care sunt comorile pe care le ai și pe care, atâta timp, le-ai ignorat. Lucrurile pe care le faci bine. Și să încerci să vorbești frumos cu tine, respectând libertatea celor din jurul tău, acceptând că uneori nu gândesc și nu simt la fel ca tine. Nu este un pericol pentru tine, asta.

E rândul hărțuitului. Orice ți s-ar fi spus, te rog nu uita că ești o persoană, deci ai dreptul la libertate, la o părere numai a ta, și este în regulă. Nu este prea mult să ceri asta. Este un drept al tău. Și ai dreptul să nu lași pe nimeni să te chinuie, să te posede. Ai dreptul la propria intimitate, la propriul suflet și la propriul spațiu. Dacă ai un scenariu în legătură cu persoana care te hărțuiește, e bine să-l derulezi până la capăt, în minte. Ai să vezi că nimic nu se va prăbuși dacă refuzi să intri în acest joc psihologic. Ești liber și valoros, și ai dreptul să fii așa. Încearcă să stai departe de cei care ignoră asta. O fac de bunăvoie și, dacă te amenință adu-ți aminte că ai dreptul la protecție.

Cam atât. Sunt doar niște demoni care trebuie scoși, no matter the risks. No risks whatsoever, in fact…

Între iadul depresiei și iadul iertării

Boala nr. 1, care afectează toate vârstele, toate clasele sociale, toți oamenii, de cel puțin câteva ori în viață. Mulți spun că depresia este ciclică, că există recăderi și că nu poate nimeni anticipa câte episoade depresive vor exista. Medicii spun că fiecare dintre noi a fost, este sau va fi depresiv. Deci, ditamai regula. Ești de aici, ești depresiv. Sau ai fost, și există oricând pericolul să fii din nou. Am trăit toată viața lângă un depresiv, am trecut eu însămi printr-un episod depresiv și în ultima lună am locuit cu cineva care este în depresie, deci ar trebui să știu câte ceva despre asta. M-am gândit să le pun aici ca să ne dăm seama că depresia se poate vindeca. Este o boală, nu un moft, deci trebuie tratată cu seriozitate. Depresia nu este doar un episod de tristețe, declanșat la un moment dat în viața noastră, ci mai mult. Și pentru că este mai mult, ne poate afecta nu numai pe noi, ci și pe cei care ne iubesc.

Depresia are o componentă somatică și una sufletească. Pentru cea somatică se merge la psihiatru – unul bun trebuie să fie un bun farmacolog, cu cazuistică multă în spate – care va prescrie pastile și care va explica că, la instalarea depresiei, anumite substanțe nu mai sunt sau sunt mai puțin secretate de creier, drept urmare conexiunile se fac mai greu – de aici uitarea, sărăcia gândurilor (majoritatea obsesive și obositoare), insomnia, agitația, frica. Nimeni nu este vinovat de producția creierului, deci un episod depresiv nu este o vină, dar refuzul de a ne trata și negarea constituie responsabilitatea noastră și pot antrena multe. Toate informațiile vin cu aceeași intensitate, și depresivul nu mai știe ce să aleagă, nu mai poate lua decizii sau se răzgândește foarte ușor. Psihiatrul mai poate recomanda psihoterapie, și e bine să se facă, e parte din tratament. Ajutorul neprețuit îl dau prietenii și cei care trag cu dinții de depresiv să iasă din casă, să își facă planuri, să redevină el. În lipsa lor, recuperarea este (aproape) imposibilă. Cred că e valoros ca depresivul să știe asta ca să-i caute, dacă ei nu-l caută, și să-i roage să-l ajute. Prietenii trebuie să știe că depresia nu e nebunie, și să încerce să nu-l privească pe depresiv ca pe un nebun (nu este, așa cum dacă răcești nu înseamnă că ai SIDA), pentru că asta va înrăutăți lucrurile. Tratamentul nu va da rezultat imediat iar, în majoritatea cazurilor, la 2 săptămâni de tratament este posibil ca pacientul să fie mai rău decât atunci când a început să se trateze. Este un efect secundar, și în niciun caz tratamentul nu trebuie întrerupt (se riscă sindrom de abstinență). Tratamentul se ia minim 6 luni, și probabil o bucată de viață (pentru că depresia s-a dezvoltat într-o bucată de viață). Nu e nimic rău în asta. Antidepresivele au nenumărate reacții adverse, care dispar pe măsură ce tratamentul continuă. Este crucial ca tratamentul să se ia cât spune medicul, nu cum și cât i se pare pacientului. Automotivarea, gândurile pozitive (pe care la început nu le crede) au un rol foarte important. Depresivul are nevoie de motive să se bucure, de culori și de lumină (nu lumini, că dăm în reiki), de râs și de mese copioase. Nu glumesc. Psihiatrul meu prescrie antidepresive și are pe birou un borcan cu nuci și semințe în miere. Celula nervoasă trebuie hrănită cu nuci, și așa își revine. Lipsa unei alimentații corespunzătoare are partea ei de vină în depresie.

Până acum am vorbit de partea somatică. Un tratament este lucrul la care se opresc majoritatea persoanelor depresive, ignorând partea sufletească. Dacă corpul se tratează cu pastile, sufletul se tratează cu…Cu ce? Cu iertare. Iertare din partea depresivului. E foarte greu să ierți. Cum să-l ierți pe tata care te-a închis în camera ta când aveai doi ani? Cum să-ți ierți soțul că te-a înșelat? Cum să te ierți pe tine? Iertarea este teribil de grea și de dureroasă, unii o privesc cu tot atâta groază ca moartea. Sufletul tău umilit nu poate accepta nicio clipă că oamenii au avut alte motive și alte intenții decât a-ți face ție rău. Tu suferi și, când suferi, ești centrul universului. Nimic nu mai contează. Nimeni nu te tratează ca pe un om cu valoare. Tot ce ai făcut pentru alții a fost călcat în picioare. Dar nu a fost vina ta. Poate lor le-a lipsit capacitatea de a aprecia, de a vedea, sau tu nu te-ai exprimat suficient de clar. Acum ai șansa să revii asupra situației, s-o retrăiești (horror, știu) și să exprimi ce ai simțit și ce ai gândit atunci. Pentru asta, pentru a retrăi suferința, trebuie să mori. Dar nu poți să spui că ce trăiești acum e viață. Ești o rană care supurează, nu mai ești tu, deci ar fi util, poate, să te hotărăști să mori pentru viața asta moartă a ta. Și să învii, pentru că după moarte vine învierea. Retrăirea situațiilor – sub supravegherea unui psihanalist, unui prieten milos sau unui duhovnic – este cheia morții și a învierii. Știu că majoritatea ne gândim că nu am făcut nimic rău, deci nu avem nevoie de iertare. Oricum, în general ne războim cu cei care nu ne mai pot ierta, și nu recunoaștem că nu ne-am iertat pe noi. Iertarea e demodată, dar depresia e în vogă.

Cineva mi-a spus asta, o dată: Doamne, decât să mai trăiesc așa, prefer să mor. Nu să mori somatic, ci să mori situației, scenariului, felului de a vedea lucrurile. Și iertarea este moartea urii și a mândriei noastre. Și învierea și vindecarea adevărată și definitivă (dacă se face sistematic) a sufletului nostru bolnav. Așa cum, când mergem la medic, promitem să facem orice numai să ne vindecăm, așa și când vedem cum în sufletul nostru crește egoismul, nemulțumirea și furia, e timpul să le murim lor, prin iertare, și să trăim așa cum am fost creați s-o facem: în deplinătatea bucuriei.

Neputința

Cea mai neagră zi din viața mea, joi acum două săptămâni. Nu vedeam. Am fost la medic, după două zile în care ochiul stâng mi-a lăcrimat non stop. Se umflase imens, mă durea și eram speriată. Mi-a zis că am eroziune corneană – m-am frecat la ochi având ceva în el și obiectul respectiv a ros corneea -, că voi avea o sensibilitate mare la lumină dar că într-o săptămână îmi trece. M-a pansat și m-a trimis acasă. Joi la prânz am ajuns, am tras draperiile, mi-am pus ochelarii de soare și m-am întins în pat. Seara mi-a fost imposibil să citesc ceva. E foarte greu să ții un ochi deschis și unul închis, iar când îl deschideam pe cel bolnav simțeam că se dă peste cap. A doua zi trebuia să merg la spovedit și mă gândeam să-mi sun duhovnicul și să-l întreb dacă mă primește fără canonul citit. Nu puteam face curat în casă, nu puteam lucra, nu mă puteam spăla pe cap. Eram ca un om orb, dar fără simțurile ascuțite pentru a-i compensa starea. Vineri dimineață ochiul nu m-a mai durut atât de tare, dar la 6 când am fost la medic și afară era înnorat, abia puteam ține ochii deschiși. Am putut citi puțin, pentru că oboseam repede într-un singur ochi. Sâmbătă am avut victoria de a mă întoarce singură acasă, cu tramvaiul și 10 minute pe jos. Duminică mi-am dat jos pansamentul, ochiul nu mai era umflat și aproape limpede. Marți medicul mi-a spus că sunt aproape perfectă. De atunci, nu încetez să mă minunez ce bucurie și binecuvântare este să văd. Să pot citi și să pot face atâtea lucruri pe care înainte le luam de-a gata, uitând că sunt daruri pe care nu le merit cu niciun chip.

Așteptând în fața unei uși căcănii

Ieri am fost la un prieten care are cancer osos. Deși la ultimele analize nu s-au mai descoperit metastaze, se pare că ceva nu a fost în ordine, pentru că pulsul i s-a mărit, iar el a luat 10 kg, lichid pe care nu reușește să îl elimine. Pe lângă durerile atroce, pe care nici morfina, oricât de puternică ar fi, nu le mai poate alina, mai este și durerea de a se simți stins de un sistem căruia nu-i pasă de nimeni și nimic. Foarte probabil, nici de judecata lui Dumnezeu.

Cum ieri s-a simțit foarte rău, mama lui trebuia să stea cu el, deci nu se putea duce la oncologul de sector, să ia rețeta pentru medicamente. Așa că m-am dus, deși mi s-a spus că voi avea de așteptat. M-am trezit în fața unei uși metalice, căcănii (nu este nici o metaforă, ci culoarea ușii), unde am așteptat alături de alte 7 persoane, pentru o rețetă a cărei scriere a durat 2 minute fix. Am stat o oră, timp în care mă întrebam dacă culoarea ușii nu este un indiciu pentru părerea celor din spatele ei despre viața noastră. Nu reușesc să pricep cum, atunci când îți moare copilul de 26 de ani ești obligat să pierzi o oră din timpul pe care l-ai putea petrece lângă el (poate ultima oră) pentru a obține o rețetă, iar apoi să traversezi orașul, pe un trafic infernal, ca să ți se spună că doctorul nu are contract OPSNAJ, ci numai CASMB, deci rețeta costă 7 milioane, nu 1 jumate. Bănuiesc că nimănui nu i-a trecut prin cap că, după 5 ore de absență, cât a luat întreaga procedură, s-ar putea să nu mai ai cui să administrezi medicamentul. Poate am eu un defect de gândire, cine știe. A, și pentru că m-am dus eu, au mai fost necesare telefoane, prin care mama pacientului se scuza că m-a trimis pe mine și nu a venit ea. În spatele ușii căcănii, doamna doctor, care ar fi putut să aducă mângâiere și înțelegere în viața unor oameni cărora toate ușile li se trântesc în nas. Doamna doctor, cu cizme noi și părul proaspăt coafat, cu o caldă păturică de fond de ten, mă întreabă pe un ton ironic, dacă pacientul mai este salariat. Alt telefon, da, este. Atunci am nevoie de adeverință, o copie în fiecare lună. Scrie mare pe ușă. I-am spus că i se va aduce, dar nu am adăugat că atunci când sunt servită cu căcăniu nu citesc specificațiile, oricât de mare ar fi ele scrise. Pe doamna doctor nu a interesat-o câtuși de puțin ce face pacientul, cum se simte, ci doar dacă mai este salariat și adeverința.

A, am uitat să vă spun că în spatele ușii căcănii, într-un colț, acoperit de alte afișe, cărți, dosare, fișe, mai era cineva. Sfântul Mina. În fața unora care ne servesc cu ce au mai rău în ei, numai Dumnezeu rămâne nădejdea noastră. Una tare, ce-i drept.

Minuni conjugate

Sâmbătă noaptea am dormit îngrozitor, am avut nişte vise teribile, frisoane şi febră. Duminică dimineaţa urma să merg la Liturghie. Când m-am trezit, mă dureau toţi muşchii. Mă durea capul, simţeam o presiune teribilă asupra creierului. Sincer am crezut că nu voi fi în stare să ies din casă. Nu am leşinat, aşa cum mă aşteptam, şi am plecat. Planificasem să merg să mă închin la Sfântul Nectarie după Liturghie, şi mă gândeam cu groază că nu voi reuşi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să ajung la El şi pe Sfântul Nectarie, să reuşesc să mă închin la moaştele lui. Am fost la o biserică unde sunt moaşte ale Sfântului Mina. Cât a durat Sfânta Liturghie răul a luat o pauză. Pur şi simplu a intrat în standby. A fost o Liturghie foarte frumoasă, o rugăciune foarte concentrată, deşi era agitaţie în biserică. Parcă pentru a compensa agitaţia care va fi în timpul Litughiei de hram. La predică am avut loc să stau în genunchi, şi atunci a revenit parţial starea de rău.Aveam toate scenariile, de la leşinat pe stradă la ajuns acasă în taxi sau în ambulanţă, în cap. Dar le-am ignorat. Nu aveam ce face. După miruit am plecat cu încă două persoane la Radu-Vodă. Am stat la coadă jumătate de oră, ne-am închinat, nu mi-a mai fost rău absolut deloc, nu mă mai durea capul, nici muşchii. Apoi am cumpărat miere de la Mănăstirea Turnu, o carte şi smirnă, şi am plecat. Am ajung acasă la ora 3, adică după 6 ore de când plecasem, fără să fiu obosită, flămândă, fără nicio durere de muşchi şi de cap (ştiu că durerea de cap este minoră, dar nu pentru cineva care are sinuzită şi e răcit). Acum, voi trageţi concluziile. Eu nu pot decât să mulţumesc…

Urgent donare de sânge

Am primit mesajul de mai jos pe e-mail, de la o cunoştinţă. Este verificat şi nu este spam.

Va rog din suflet cine poate si doreste, sa doneze sange pt tatal meu TIMOFTE TINEL in varsta de 46 de ani, care este internat la Sp Sf Pantelimon si din cauza unei hemoragii interne a ajuns cu hemoglobina 3.44 (daca valoarea este mai mica decat 6 se poate muri, iar cea normala pt barbati este intre 13-16). Ne-am dus noi din familie sa donam si ne-a respins, am picat testele fie de greutate, sau de sanatate.

Mentionez ca vi se va face un test inainte de donare care consta in: hemoglobina,transaminaze,etc,din care sa reiasa starea dumneavoastra de sanatate (cei respinsi nu vor dona).

Este internat de miercuri 13.10.2010. Ieri avea hemoglobina mai crescuta un pic, a primit cateva pungi de sange de la spital, si i-a crescut hemoglobina la 8. Cei de la spitalul ne-au zis ca nu au sange cat ii trebuie, si va trebui sa dam sange la schimb.

Procedura pentru donare este aceasta: trebuie mers la Centrul de hematologie (Str. Constantin Caracas nr. 2-8, sector 1, zona Piata Victoriei), indiferent de grupa pe care o aveti. La donare, trebuie metionat numele spitalului si al pacientului: Spitalul Sfantul Pantelimon, pacientul Timofte Tinel. De la Secretariat trebuie luata apoi o adeverinta pentru spital, unde cei de acolo vor scrie numele pacientului si spitalul. Va rugam sa aduceti adeverinta la Depart. Telefonie mobila, la Maria Rotaru.

OBS: nu pot dona persoanele din sectorul 4

Adresa: Str. Constantin Caracas nr. 2-8, sector 1 ,

Telefon: Tel. 031.425.12.30; 031.425.12.31 int. 213
Email: hemtransro@b.astral.ro;
Web: www.hemofilie.ro;
Orar: L-V: 8-14

VA MULTUMESC,

Maria Rotaru

0767.940.555

De reparat entorse de gleznă

Am deja un istoric, așa că m-am gândit să postez concluziile.

În primul rând, trebuie fixate niște chestii la cap. Șeful/serviciul/treaba pe care o făceai când ți-ai scrântit piciorul nu este mai importantă decât piciorul. Deci, orice făceai, lași baltă. Te duci și pui piciorul la gheață, 10-20 de minute, pauză și iar. Până la de 4 ori pe zi. O să înceapă să se dezumfle, dar peste noapte se poate umfla din nou. Sigur, radiografie ca să fii sigur că e entorsă și nu luxație, fractură, etc. Glezna trebuie ținută sub compresie – moderată – aproape permanent, mai ales când dormi, pentru că nu știi cum îți miști piciorul; o fașă elastică sau o gleznieră, dar cel mai bine prima. Apoi, dacă ai bani de dat, Diclac (un unguent cu concentrație Diclofenac 5%, adică de 5 ori mai tare decât un diclofenac obișnuit), dacă nu, un unguent de la magazinul naturist, cu untul pământului, tătăneasă și spânz, și ulei de sunătoare. Nu îți faci masaj la picior, se umflă. Îl dai cu unguent și încerci să-l ții într-o poziție orizontală. O să dureze cam o săptămână până se dezumflă cam cât să semene cu un picior. Dacă medicul îți dă pastile – flamexin, midocalm sau arcoxia – ai opțiunea să nu le iei, nu are rost să te intoxici degeaba. E important să nu ții piciorul rigid, să încerci să mergi normal, altfel se vor întări tendoanele și va fi mai greu să mergi după, eventual faci fasciită plantară, foarte dureroasă (dacă ai făcut fasciită, ca mine, și după luni de zile tot nu a trecut, ai opțiunea să porți – dacă ești femeie – pantofi cu talpă ortopedică, deci cu toc înalt; deși nu port toc, după prima zi de sandale ortopedice, pe care eram sigură că nu mă puteam ține, nu mă mai doare tendonul din talpă, deci pot merge decent). După această săptămână de gheață și dezumflături, te duci la fizioterapie, toate procedurile (interferențial, diadinamic, ultrascurte, laser, ultrasunet), 10 ședințe. Peste 2-3 săptămâni de la terminarea fizioterapiei o să ai un picior normal. Cam atât. Și e foarte important s-o iei cu umor, altfel o să fie teribil de greu și deprimant. Dar se repară.

Extratereştrii

După mii de farmaceutice scumpe şi fără efect, după resturi greşit date, zâmbete acre, preţuri mari, ineficienţă pe toată linia, am descoperit nişte extratereştrii. Dacă îi întrebi ce gel de păr să cumperi îţi zic că ei n-ar cumpăra nimic, toate strică părul. Dacă vrei o soluţie de igienă intimă, în locul a geluri de 100 de lei îţi dau un pliculeţ cu bicarbonat de sodiu de 1 leu şi ceva. Dacă vrei să ai o discuţie normală, fără viteză, despre o afecţiune şi un tratament pe termen lung, nimeni nu se grăbeşte. Dacă cumperi o jucărie care piuie sau scoate sunete, toată farmacia râde odată cu tine. Dacă nu cumperi nimic, nimeni nu se uită urât la tine. Nu numai că au produse bune, preţuri avantajoase, lipsă cronică de tupeu, dar sunt şi oameni normali, care ştiu să zâmbească şi să fie de ajutor, deci nişte extratereştri. Pleci de la ei cu zâmbetul pe buze. Aşa că merită să încercaţi, testaţi, căutaţi. Nu vă zic cine sunt, doar că este un lanţ de farmacii din România. Cu stranii principii de recrutare, politică de marketing pe termen lung, nişte farmacii straniu de normale.

Hristos a inviat!

In Perioada 15 aprilie – 31 mai 2010 avem o cale foarte comoda de a ajuta Fundatia Sfanta Irina trimitand SMS-uri la numarul 874, numar oferit gratuit in retelele Vodafone, Orange si Cosmote. Prin fiecare SMS trimis donati 2 Euro fundatiei.

Fundaţia Sfânta Irina a fost înfiinţată în anul 1998, la iniţiativa unui grup de medici. Membrii fondatori au răspuns nevoii de îngrijire paliativă specializată pentru bolnavi, până în ultima clipă a vieţii, înfiinţând primul Centru de Îngrijiri Paliative din Bucureşti şi vecinătate. Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfânta Irina” acordă asistenţa medicală, socială, psihologică şi spirituală bolnavilor de cancer şi leucemie aflaţi în stadiu avansat, venind în ajutorul şi susţinerea acestora în cel mai dificil moment al vieţii lor.