De la început. Cine este stăpânul lumii? 2 variante de răspuns: a. Dumnezeu şi b. dracul. Dacă aţi răspuns a mai citiţi în Biblie. Buuun, deci dracul. Hristos zice. Deci dracul stăpâneşte şi peste toate ale lumii. Şi peste bani? DAAAA. Şi peste sănătatea noastră? DAAAA. E o steluţă: dracul stăpâneşte atâta cât îl lasă Dumnezeu. Ups, ne-am împotmolit. Disperarea şi spaima noastră brusc au rămas fără sens. Noi ştim că Dumnezeu ne iubeşte; ne-a creat ştiind că vom păcătui şi că-L vom batjocori (aşa cum i-a creat şi pe cei care L-au răstignit) şi culmea e că nu prea-I pasă că-L batjocorim, dar că vrea foarte tare să ne trezim şi să ne dăruiască viaţă şi bucurie veşnică. Da, chestia asta scapă oricărei logici omeneşti; e firesc, de moment ce este logică Dumnezeiască. De aici rezultă că Dumnezeu ne iubeşte şi că Se foloseşte de drac ca să ne bage în rai. Ca să ne apropie de El.

Să vedeţi ce-am păţit. Criză. Am lucrat de 10 ori mai puţin decât de obicei lunile astea două. Bani ioc. M-am rugat să nu mă lase Dumnezeu să devin lacomă, dar să nu mă lase nici să devin o povară pentru ceilalţi. A sunat o prietenă de-a mamei mele, cu care vorbeşte de maxim 2 ori pe an (nu de Paşte sau Crăciun), şi mi-a trimis o traducere de 18 pagini; tariful a fost de 2 ori şi jumătate mai mare decât de obicei. Acum sunt bani pentru plăţile către stat. Aşa am învăţat că Dumnezeu îmi ia banii din buzunar când mi se lipeşte sufletul de ei, dar nu mă va lăsa niciodată din braţe şi nu mă va lăsa să îi îndurerez pe alţii. Sper să ţin minte asta.

Acum vreo 2 ani, duhovnicul meu de atunci îmi zicea că SIDA şi cancerul sunt boli mântuitoare. Prin ele sufletul se curăţă şi păcatele se răscumpără. Aş adăuga la aceste boli pe toţi cei în suferinţă: cardiaci, depresivi, toţi cei care au ajuns la reanimare din cauza unui atac cerebral, a unui accident, paralizaţii, handicapaţii, şi ceilalţi în neputinţă. Aţi văzut ce incidenţă uriaşă are cancerul azi? Am fost la policlinică să-mi fac analizele pentru permisul de conducere şi toate coridoarele erau pustii, mai puţin cel din faţa cabinetului de oncologie. Femei care paralizează la 30 de ani, bunica pe care am găsit-o într-o baltă de urină şi care a murit chinuindu-se la fiecare respiraţie şi urlând dacă încercam să o mişcăm. Durere peste tot. Şi totuşi, toată durerea noastră este ghirlanda porţii bucuriei. Prin durere ajungem în rai. De acum o săptămână, când am aflat că peste 4 ani implanturile de cip vor deveni obligatorii, îi fericesc pe toţi bolnavii. Pe ei Dumnezeu îi iubeşte atât de mult că vrea să îi ia înainte de prigoană. Dumnezeu vrea să fie sigur de mântuirea noastră. Noi doar cârtim. Da, doare, dar merită. Pentru că a sta veşnic în braţele iubirii şi a ne bucura neîncetat este cel mai bun scop pe care l-ar fi putut avea viaţa noastră.

Cum ne vrea Sinodul sfinţi

Februarie 27, 2009

Hotărârea Sfântului Sinod, pronunţată ieri, despre neobligativitatea paşapoartelor biometrice, în funcţie de convingerile religioase, a stârnit aprigi reacţii. În capul meu a fost mai întâi o uşurare. Da, este o uşurare cu termen limitat şi provizoriu – şase luni. Apoi am început s-o dispreţuiesc şi să  mă bag şi eu în cazanul care bolboroseşte. Abia după aceea m-am gândit ce mari eforturi s-au făcut totuşi pentru acel punct 3. Acum retrag ultima propoziţie, căci am văzut că ÎPS Bartolomeu n-a fost (în stilul caracteristic, a rămas vertical), deci nu avea cine să se chinuie pentru emiterea punctului 3. Poate că chiar este praf în ochi.

Oricum, gândindu-mă că Sinodul ne-a informat că nu suntem obligaţi să călătorim în străinătate, deci să ne luăm paşaport biometric, m-am gândit ce uşurare. În loc să mă agit de drum, cazare, bani, transport, bagaje, limba ţării în care merg, pot să stau acasă să mă rog. Rezultă, încă o şansă să mă apropii de Cel ce mă mântuieşte.

În 2 ani, Sinodul probabil ne va informa că şi dreptul la identitate este opţional, deci că putem să alegem să nu avem buletine biometrice. Rezultă că nu mai ies pe stradă, că mă ia poliţia. Stau acasă şi citesc la Psaltire. Mai aproape de Dumnezeu…

Peste 4 ani, în 2013, când implantarea cipului va condiţiona cumpărarea şi vânzarea, şi producerea de orice fel de bani, dreptul la hrană, haine, şi chiar viaţă, va deveni, în opinia aceluiaşi Sinod probabil, opţional. Adică ce, pot să aleg să mor, nu? Cum n-o să mai pot plăti întreţinere şi dări la stat, pentru că nu voi avea cip, singura mea opţiune va fi să găsesc un copac undeva într-o pădure, să mă înarmez cu cartea de rugăciuni, Psaltirea şi nişte boarfe rămase din anii în care numai dreptul la a ieşi din ţară era opţional, şi cu post negru, şi să mă apropii de Dumnezeu.

Aşadar, să ne bucurăm cu toţii, căci avem un Sinod minunat, care vrea să ne mântuiască cu orice preţ, chiar şi fără voia noastră, care tânjeşte (căci aşa a fost creată) după libertate. Nu vreţi să postiţi? Na, nu mai aveţi ce mânca! Nu vreţi să vă îmbrăcaţi decent? E, lasă, o să vă rămână doar nişte cearşafuri în care să vă înveliţi. Nu vreţi să vă rugaţi? Nu veţi mai avea altceva da făcut. Aşa cum comunismul a dar martiri, aşa va da Sinodul capitalisto-ecumenic pustinici sfinţi.

Dincolo de ironie şi de spaimă, dacă începem să ne apropiem acum de Dumnezeu s-ar putea să nu ne mai fie frică de toate astea, ci pur şi simplu să ni le dorim. Să cerem răbdare şi stăruinţă şi putere să nu-L părăsim pe Cel ce nu ne părăseşte niciodată.

Cadou pentru Dumnezeu

Februarie 23, 2009

Acum vreo 2 ani, mama îmi zicea că Dumnezeu nu vrea să mă vadă în lacrimi. Da, acum ştiu asta, dar ştiu şi că lacrimile despietresc. Lacrimile pornesc uneori din suflet, alteori din mila de noi înşine, şi trebuie să fie de bucurie. Trebuie, pentru că ni s-a dat poruncă să ne bucurăm neîncetat. Între lacrimile care duc la despietrirea sufletului (de căinţă) şi cele de fericire, se întinde infinitul buzelor noastre drepte sau lăsate în jos şi a ochilor uscaţi. Un infinit care ne cuprinde parcă toate zilele. Infinitul unei dureri împietrite, a cărei existenţă nici nu mai avem chef s-o recunoaştem.

Durerile, necazurile, bolile, rutina, toate astea par să ne împiedice să ne bucurăm. Şi totuşi, în fiecare dimineaţă când deschidem ochii primim o declaraţie de dragoste de la Dumnezeu. Soarele răsare de fiecare dată pentru fiecare dintre noi, numai să-i vedem unicitatea. Numai să simţim dragostea. Picioarele ne sunt ţinute să nu se rupă, maşinile să nu ne calce, blocurile şi ghivecele să nu ne cadă în cap, toată mânia şi durerea lumii să nu se dezlănţuie. Rutina dragostei cu care Dumnezeu ne înconjoară ca cu nişte aripi de lumină, grija tandră pe care ne-o arată, trec ignorate. Ne-am obişnuit cu ele. Rar Îi zâmbim lui Dumnezeu. Şi mai rar zâmbim celui de lângă noi, în care Dumnezeu este cu noi la botez. Facem rar declaraţii de dragoste, şi atunci le umplem cu stereotipii.

Bucuria noastră şi zâmbetul nostru sunt cel mai minunat cadou pe care I-l putem aduce ca mulţumire pentru că are atât de multă grijă de noi. Şi ca orice lucru adus Lui, va avea grijă să îl înmulţească infinit, cuprinzându-ne în braţele bucuriei. Aşa, bucuria ne va curge prin vene, ne vom da seama mai mult de cât avem şi mai puţin de cât nu avem. În Pelerinul rus citeam că pelerinului îi îngheţaseră picioarele şi se umpluseră de răni, şi nu le mai putea mişca. Dar a început să se roage, şi o bucurie şi o dulceaţă atât de mare i-au umplut fiinţa că nu a mai simţit nici frigul nici durerea. Dacă am da mai multă bucurie am şi lua mai multă, şi sigur am fi mai puţin egoişti.

Zilele astea am aflat că mama duhovnicului meu este bolnavă, vomită mereu şi nu se poate ţine pe picioare. Are mâinile pline de urme de perfuzii. Preoteasa mi-a spus că părintele este terminat, cătrănit şi obosit. Cu oră înainte îl văzusem, şi nu părea deloc aşa. Zâmbea cu toţi dinţii, şi mă înconjura, ca de obicei, cu grija lui. Ieri a slujit şi l-am văzut zâmbind tuturor şi plecând urechea cu răbdare la necazurile lor, poate unele mult mai mici decât cele ale lui. Mereu le zic oamenilor că părintele meu mai că te ia în braţe când te vede; nu-i deloc aşa – nu face nici un gest să te ia în braţe, dar te învăluie mereu în braţele bucuriei de a te vedea, pe tine, cel în care Se adăposteşte Hristos. Când am fost în Grecia plângeam în fiecare zi, pentru că simţeam că nu merit toate acele minunăţii pe care Dumnezeu mi le punea în braţe. Mi-a spus că îmi permite să plâng numai de bucurie.

Atunci când suntem întristaţi nu mai vedem minunile din jurul nostru. Pietrele, copacii desfrunziţi, ploaia, fulgii de zăpadă, praful, propriile noastre mâini, culorile. Ne vedem numai tristeţea noastră, rutina noastră, ne ţinem strâns cu dinţii de ea şi nu-L lăsăm pe Dumnezeu să i se apropie, să ne scalde în minuni. Nu mai simţim nici parfumul, nici culoarea, nici muzica lumii. Îi tragem o palmă teribilă şi, ca şi pe cruce, El ne întinde şi celălalt obraz. Cred că tristeţea şi depresia care ne insuflă zilele sunt mai rele decât un omor. Dacă omor pe cineva, sufletul mi-L pot aduce Domnului, şi El mă poate ierta şi îndrepta. Însă dacă mă încăpăţânez să nu-I văd minunile, ci numai necazurile mele, Îl ignor, Îl exclud din ecuaţie, şi îmi refuz îndreptarea şi sfinţirea.

Aşa că, să nu-I întoarcem spatele, ci să-I împlinim porunca şi să ne bucurăm de necazurile care ne pavează drumul spre rai. Să-I dăruim bucuria noastră, şi sigur vom primi fericirea veşnică.

Primejdia întâlnirii

Februarie 22, 2009

În anumite perioade din anii comunismului, mai mulţi oameni la un loc putea să însemne o revoluţie, o revoltă. Întâlnirea, împreună-vorbirea, împreună-simţirea, empatizarea de orice fel cu problemele, bucuriile, sentimentele altuia constituiau un pericol. Comuniştii ştiau că puţine lucruri înfloresc în singurătate. Creştinii ştiu că numai rugăciunea creşte imens în izolare. Capitaliştii probabil au uitat de rugăciune – poate n-au cunoscut-o vreodată, ca şi comuniştii – aşa că folosesc arma izolării (prin muncă, distracţii, rutină, mâncat, televizor, etc….) pentru a conduce oamenii spre depresie, şi pentru a-i controla desăvârşit. Depresia e un păcat, fie doar şi pentru că ni s-a poruncit să ne bucurăm neîncetat. Din ce în ce mai des văd, aud, simt oamenii de toate vârstele şi din toate păturile sociale cuprinşi de depresie. Sunt astenici, plictisiţi, nu reuşesc şi nu mai vor să mai facă nimic. Creativitatea şi dragostea nu-şi mai au rostul – de ce să te chinui să faci un cadou cu mâinile tale, dacă poţi să-l cumperi? Jertfa nu mai e trendy. E mai simplu să cumperi afecţiunea dând o sumă de bani, să iei faţa, să nu te îngrijorezi/stresezi/interesezi/ocupi.

Mai nou nu ne mai strângem la un loc pentru că nu mai avem timp. Stăm la servici peste program (este criză şi muncim dublu, dacă n-am face asta ne-ar da afară), şi cam atât. Nu reuşim să ne punem cap la cap. Eu însămi primez faţă de noi. Dacă n-aş avea eu grijă de mine, cine ar avea? Ei bine, răspunsul logic este Dumnezeu, că dacă m-ar lăsa singură, praful s-ar alege. Şi într-adevăr, El are grijă să nu-mi fie mai foame şi mai frig decât pot să îndur. Să mă doară picioarele exact atât cât să mai pot merge.

Tot El stă în capul mesei la toate întâlnirile noastre. El ne binecuvântează secundele, El conduce cuvintele şi inimile noastre spre descoperiri de preţ, spre a ne purta poverile unii altora. Dar putem face asta numai dacă suntem mai mulţi, şi numai dacă suntem împreună. Azi la predică s-a spus că numai împreună putem parcurge drumul Postului Mare. Şi drumul vieţii de altfel. Doar că grija de noi înşine ne împiedică să fim împreună. Preferăm căile mai economice, căile in absentia, telefoane, chaturi, fluturări de mâini de pe partea cealaltă a trotuarului. Preferăm să ne spunem: „în treacăt îţi transmit, pentru că mă grăbesc (spre ce?!), că-mi pasă de tine, că ştiu ce se întâmplă cu tine (deşi n-am timp să te ascult), şi că sunt alături de tine.” Poate mai vorbim altădată. Dar, până la urmă, cine suntem noi să ştim dacă va mai exista altă dată? Dacă va mai exista „peste o oră”, „mâine”, „peste o săptămână”, „peste un an”? Noi, cei care suntem aşa neputincioşi şi nu putem adăuga staturii noastre un cot şi nu putem face niciun fir de păr să ne crească, pretindem să facem planuri, şi să promitem altora că-i vom include în ele. Cu riscul de a-i dezamăgi.

Citesc Calea spre mântuire, şi acolo scrie despre convorbirile duhovniceşti (orice convorbire este duhovnicească, totuşi, dacă îi arăţi celui de lângă tine că îl iubeşti şi că îţi pasă de durerile lui, pentru că atunci Se descoperă Tatăl nostru, al tuturor, şi Fiul – Cel ce este în fiecare, deci şi în celălalt, de la botez – şi Duhul, care ne învaţă dragostea, rugându-Se pentru noi cu suspine negrăite), o metodă eficientă de a ne despietri inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Numai că noi nu mai avem nici măcar timp să ne mărturisim durerile (învelite temeinic şi strânse la gură cu elasticul „Sunt bine”), darămite să vorbim despre cum am vrea să fie viaţa noastră spirituală şi ce să facem ca să ajungem acolo.

Diavolul este cel ce desparte. Pentru el întâlnirile, dragostea, convorbirile, con-simţirile, sunt periculoase. Dumnezeu pune la un loc. Aş vrea să ţin bine minte asta data viitoare când răspund la invitaţia unui prieten sau duşman sau simplu cunoscut de a sta puţin de vorbă şi de a petrece un timp împreună. Aş vrea să nu-i mai fac diavolului pe plac, ci să-L bucur pe Domnul, transmiţând bucurie şi mângâiere cât mai am timp. Adică 4 ani. De asemenea, vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău aceste rânduri, pur şi simplu asta simt. Nu este o critică la adresa nimănui. Este doar un ghid pentru îndreptarea mea.

Rame pictate

Februarie 19, 2009

În plină zăpadă, cu obligativitate de a trăi primăvara şi de a cumpăra ghiocei şi zambile de pe tarabe, îmi trăiesc vara din Grecia şi primăvara din nostalgie.

p2191350p2191351p2221353

57-58 Coincidenţă sau pronie

Februarie 18, 2009

Azi e ziua lui tata. Împlineşte 58 de ani. Azi sunt 57 de ani de când Valeriu Gafencu a trecut Sus. Ce chestie! Oare de ce este un an diferenţă?

Pentru cei care nu au citit toate articolele de aici şi pentru cei care nu ştiu că tatăl meu este ateu, că e anti-preoţi şi că azi e ofensat pentru că e miercuri şi eu ţin post (nu din evlavie, staţi liniştiti; din canon, din păcate, dragostea îmi lipseşte), şi pentru mine, care am învăţat că nu există coincidenţe, ci doar Pronie, precizez că această situaţie mă uimeşte de-a binelea.

Oare de ce nu a trecut Valeriu la Domnul cu un an după, adică exact în ziua în care s-a născut tatăl meu? Hm……

Părinţii lui Valeriu erau ortodocşi get-beget, şi totuşi el s-a convertit, s-a trezit undeva pe drumul spre maturitate. Steinhardt îl numeşte Sfânt. Nu numai el. Este suficient să-i vezi poza cu ochii mari, care ne trăznesc cu încăpăţânarea şi siguranţa cu care privesc dincolo de lumea aceasta. Un om inteligent, sensibil, onorabil, moral. Un om care a devenit creştin.

Toate acestea mă încurajează spre nădejde neclintită. Pur şi simplu nu se poate ca Dumnezeu cel Preabun să piardă pe cineva care are un ocrotitor puternic, care a simţit şi ticăloşirea sufletului şi pacea harului. Nu?

Am primit mesajul de mai jos de nenumărate ori, pe mail şi pe mes, şi pentru că mă simt acidă şi mă doare patetismul lui, o să-l dau mai jos:

„Dati-l mai departe sa il ridicam pe BRANCUSI cateva locuri.
Galeriile de arta Saatchi fac un clasament cu cei mai
renumiti artisti ai sec XX.
BRANCUSI era pe locul 2 (doi), la 300 (trei sute) de voturi
distanta de Picaso, dar a fost depunctat cu 2000 puncte, initial pe motiv ca era votat masiv din Romania. Trimite link-ul la toti prietenii tai.
Voteaza si TU. Sa le aratam ca ne pasa de artistii nostri, sa le aratam ca
suntem ROMANI, ia doar 30 secunde (acum e pe locul 17 => inca poate fi
salvat)”

Pe lângă dovada de nepăsare exprimată prin scrierea lui Picasso cu un singur s (nepăsare e un eufemism blând), se reduce statutul de român la un simplu vot. Ce e mai simplu decât să dai un clic? Ai demonstrat că eşti român, eşti cu conştiinţa împăcată, totul uşor şi fără bătaie de cap. Aşa demonstrăm că ne pasă de artiştii noştri, în timp ce nu împiedicăm urâtul (kitsch este eufemistic) şi mizeria care ne sufocă din toate părţile. Ne pasă de Brâncuşi şi facem efortul unui clic pentru a-l „salva” (de parcă geniul lui musai să fie recunoscut de Saatchi, că altfel e lipsit de valoare), dar nu ne pasă de atâţia artişti sufocaţi de compromisul unui job în media, pe care ei îl simt strivitor, nici de faptul că o pensulă mare pentru blending de ulei costă 100 de lei şi puţini şi-o permit, sau că sunt atâţia studenţi la arte sau artişti geniali care sunt condamnaţi la foamete. Cine îi condamnă? Însuşi geniul lor şi lenea inestetică cu care noi ne cufundăm în stridenţa şi urâtul din jur, buldozere pentru suflete care vor să creadă că nu le lipseşte ceea ce invocă atât de des – omenia.

Culoarea păcii

Februarie 16, 2009

Acum două săptămâni mi-am cumpărat un palton negru. Cum era frig, am luat primul şal pe care l-am găsit şi mi l-am pus pe cap. Era negru, uşor pictat, mai mult şters. Fusta pe care o purtam în ziua aceea era tot neagră – bluza era roz cu gri şi cu alb, dar nimeni nu ştia ce culoare avea bluza. M-am urcat în maşină lângă tata şi a început „letopisăţu'”. Vai, arăţi ca o călugăriţă, ce ţi-a venit să te îmbraci aşa. Brusc o linişte inexplicabilă (şi rară) mi-a coborât în suflet, şi oricâte injurii aş fi primit, nu vroia să se clintească de acolo. Aşa am aflat eu că culoarea păcii este negrul, nu albul. Negrul ne izolează de moartea care mişună prin jur, cu titlul de viaţă, şi ne ajută să ne deschidem sufletele spre minunea Vieţii…

Grafică

Februarie 16, 2009

Prima mea tentativă de grafică, ceva pentru care eram convinsă că nu am răbdare. Şi totuşi…

imag005Ingrediente: 2-3 ore de răbdare, hârtie pentru acuarelă, acuarelă neagră, tuş negru, latex pentru mascat.

Necredinţa intră în conflict cu mentalitatea poporului român.

Dumnezeu nu este izolat, ci este mereu prezent în viaţa noastră. În gândirea occidentală, Dumnezeu rămâne în cer şi omul este autonom; omul se consideră stăpânul lumii, mai presus de Dumnezeu pe pământ.

Prin Sfânta Împărtăşanie primim puterea să stăpânim fiara din noi.

Dacă îl scoatem pe Dumnezeu din suflet, intră necuratul.

Patimile să le transformăm în virtuţi care să ne apropie de Dumnezeu.

În ortodoxie devenim stăpânii noştri, nu mărfuri. Învăţăm să rezistăm la agresivitatea lumii, să fim sarea pământului şi lumina lumii; aceasta este datoria noastră.

Dacă rătăcim de la credinţă, Dumnezeu ne primeşte şi ne dă putere să redevenim lumina pământului.