Credința în care stăm

Iunie 29, 2011

Oricât de pașnică ar părea, este un foc care poate transforma un vrăjitor într-un mucenic, o ninfomană într-o sfântă, un ucigaș într-un cuvios. Gândul acesta îmi este inspirat și de ziua de azi, când prăznuim un om care s-a lepădat de Hristos și după aceea a primit foc și dragoste să moară pentru El, și pe cel care păzea hainele celor care l-au lapidat pe primul mucenic al lui Hristos și era un prigonitor teribil al creștinilor. Au avut nu numai smerenia de a se întoarce ci și curajul de a-și asuma fizic și sufletește această întoarcere, până la alungare, sărăcie, bătaie, temniță și moarte. Și chiar și dincolo. Sfântul Pavel era convins că, chiar dacă nu va fi primit în rai, nici măcar asta nu-l va despărți de Hristos.

În biserica mică de la peștera Sfântului Andrei am găsit o frescă fabuloasă:

Este prima oară când văd o asemenea alăturare. Aparent, sunt două cuvioase în jurul unei peșteri. Bine, lăsând la o parte lucrul minunat că ambele arată spre fereastra de unde vine lumina, și spre soba de unde vine căldura. La o mai apropiată cercetare, sunt două cuvioase la antipod: Sfânta Maria Egipteanca, care a luptat 40 de ani în pustie cu dracii desfrâului, pe care-i lăsase să o stăpânească 17 ani din viață, și Sfânta Parascheva, o fecioară curată arsă de dragostea pentru Dumnezeu, care a murit la 25 de ani. Ambele și-au petrecut viața în peșteri. Dar cât de diferite sunt și cât de mare trebuie să fi fost focul ortodoxiei care le-a sfințit!  Fiecare s-a luptat cu altceva, altfel, ajutate însă de aceeași putere și de același har, care le-a pus alături în rai.

Credința în care stăm este locul sufletesc unde oamenii luptă și biruiesc. De fapt, se hotărăsc să lupte și își dau seama că nu pot singuri, și că biruința li se dăruiește ca răsplată pentru intenția de a lupta. Este locul unde poți crește în sus, nu în jos, cum se întâmplă din păcate prea des în lumea de azi. Unde poți crește și deveni ce ai fost creat să fii. Împlinit. Cu bucurie. Bine este să stăm noi aici…

Important și urgent

Iunie 24, 2011

Acum două săptămâni, pe la 8 seara, m-a sunat prietena mea Doinița. Mi-a spus că soțul ei, Adrian, murise în aceeași zi într-un accident de circulație. Era în delegație la Timișoara și la Deva a intrat în câmp. La înmormântare am aflat că trebuise tăiată mașina pentru a fi scos, și că a intrat într-o cruce de beton de la marginea drumului. Adi avea 30 de ani, și împreună o fetiță de 2 ani, Maria. La capătul zilelor de calvar – pentru ea și pentru familie cred că a fost mai mult decât atât, dacă mie mi s-a părut un calvar – a rămas o mamă singură, un copil de 2 ani și un credit. Un credit pentru casă, luat acum un an, pentru un apartament  de două camere. Când trăia Adi, rata de 270 de euro era plătibilă, fără a fi un efort extraordinar. Acum îi înghite Doiniței tot salariul, unica ei sursă de venit. Și Mariei îi înghite speranța la o normalitate pe care puțini o băgăm de seamă. Fiind luat repede, când programul Prima Casă era neclar, la credit nu este atașată o asigurare de viață pentru Adrian, deci plata ratei îi revine integral moștenitoarei lui, soția. Ca fostă asiduă lucrătoare în asigurări de viață, am zis că e imposibil, dar mi-am amintit imediat că trăim în țara tuturor (im)posibilităților. Așa cum veți citi și mai jos, Doinița trebuie să strângă 27000 de euro ca să i se reducă rata la 100 de euro și ca să o poate susține. Asta-i tot. Mai jos este mailul primit de la ea, unde se descrie situația, și linkul către un articol din Jurnalul Național, apărut azi.

Buna ziua,

Doresc sa va aduc la cunostinta, cu durere in suflet, ca sotul meu – Adrian Feraru (30 ani) in data de 10.06.2011 si-a pierdut viata intr-un grav accident de circulatie. In urma tragediei, singura mea alinare este fetita noastra, Maria, in varsta de numai 2 ani, pentru care voi face tot ce imi sta in putere pentru a nu simti lipsa lui tati.
Rugamintea mea este adresata tuturor celor care au posibilitatea si doresc sa ne acorde un  sprijin financiar pentru a evita situatia ca eu si Maria sa fim evacuate din apartamentul in care inca locuim (apartament achizitionat prin programul prima casa cu o rata lunara de cca. 300euro/luna, creditul ipotecar neavand asigurare de viata atasata face ca intreaga datorie sa revina in sarcina mea.)
Numai impreuna putem face ca aceasta tragedie sa nu distruga in totalitatea speranta unui copil la o viata normala!
Cei care doresc sa ne ajute, pot efectua depuneri in conturile:
Titular cont: FERARU DOINITA FLORENTINA
Conturi in LEI:   RO36BTRL04101201D29578XX    deschis la Banca Transilvania Sucursala Bucuresti Lipscani

                            RO68INGB5517999900691994  (RON)deschis la ING Sucursala Buzesti din Bucuresti

Cont in EURO:   RO11BTRL04104201D29578XX   deschis la Banca Transilvania Sucursala Bucuresti Lipscani ( SWIFT:  BTRLRO22 )
Va multumim din suflet pt timpul si sprijinul acordat!
Pentru că eu nu o pot ajuta decât cu rugăciunea, vă rog și pe voi să-i pomeniți pe toți trei. Doamne ajută!

Neputința

Iunie 22, 2011

Cea mai neagră zi din viața mea, joi acum două săptămâni. Nu vedeam. Am fost la medic, după două zile în care ochiul stâng mi-a lăcrimat non stop. Se umflase imens, mă durea și eram speriată. Mi-a zis că am eroziune corneană – m-am frecat la ochi având ceva în el și obiectul respectiv a ros corneea -, că voi avea o sensibilitate mare la lumină dar că într-o săptămână îmi trece. M-a pansat și m-a trimis acasă. Joi la prânz am ajuns, am tras draperiile, mi-am pus ochelarii de soare și m-am întins în pat. Seara mi-a fost imposibil să citesc ceva. E foarte greu să ții un ochi deschis și unul închis, iar când îl deschideam pe cel bolnav simțeam că se dă peste cap. A doua zi trebuia să merg la spovedit și mă gândeam să-mi sun duhovnicul și să-l întreb dacă mă primește fără canonul citit. Nu puteam face curat în casă, nu puteam lucra, nu mă puteam spăla pe cap. Eram ca un om orb, dar fără simțurile ascuțite pentru a-i compensa starea. Vineri dimineață ochiul nu m-a mai durut atât de tare, dar la 6 când am fost la medic și afară era înnorat, abia puteam ține ochii deschiși. Am putut citi puțin, pentru că oboseam repede într-un singur ochi. Sâmbătă am avut victoria de a mă întoarce singură acasă, cu tramvaiul și 10 minute pe jos. Duminică mi-am dat jos pansamentul, ochiul nu mai era umflat și aproape limpede. Marți medicul mi-a spus că sunt aproape perfectă. De atunci, nu încetez să mă minunez ce bucurie și binecuvântare este să văd. Să pot citi și să pot face atâtea lucruri pe care înainte le luam de-a gata, uitând că sunt daruri pe care nu le merit cu niciun chip.

Fără venit

Iunie 22, 2011

Luni seară m-am întors dintr-un pelerinaj în Dobrogea, unde am stat câte o noapte la două mănăstiri noi, făcute în ultimii zece ani. În ambele cazuri, obștea nu are niciun venit, și nimeni nu știe cum s-au făcut. Clădiri sunt, locuri de cazare sunt, biserica are tot ce-i trebuie, inclusiv o catapeteasmă sculptată și pictată, trapeza există, mâncare este din belșug, apa este și ea. Cearșafurile sunt albe, proaspete, bine călcate. Sunt farfurii destule la masă. Nu lipsește nimic. Pur și simplu, la început erau două terenuri virane și o mână de oameni. Acum s-a ajuns la o obște de 11 respectiv 5 viețuitori.  Și-au dorit liniște și aripile lui Dumnezeu care să-i umbrească. Nu le știe nimeni frământările, depresiile, bucuriile și darurile. Și totuși, acești oameni puțini de tot, cu multă credință, au putut primi – ei recunosc că a fost și este un dar – mai mult decât putem noi, oamenii normali, responsabili și cu capul pe umeri. Dacă este greu să cumperi, într-o viață, un apartament de două camere, și să-l întreții și să te întreții, cât de infinit mai greu este să construiești o biserică, un paraclis, și mai multe corpuri de clădiri. Din nimic.

Am plecat cu îngrijorare. Că nu am și că nu pot. Că nu voi reuși. M-am întors cu ochii larg deschiși, gata să văd darurile pe care le primesc mereu. Ele există numai dacă noi avem puterea și voința de a le vedea.

Traducere

Iunie 21, 2011

Teatrul pieselor epocale

Iunie 16, 2011

Anul acesta a existat un singur teatru. Deși am mai fost pe ici pe colo, și am văzut chiar și o piesă excepțională „în deplasare”, a fost stagiunea Bulandra. Cu excepția „Căsătoriei”, toate piesele au fost văzute la primele reprezentații – ultima chiar la avanpremieră.

Deși trendul comandă și recomandă șușaneaua ca mijloc de câștig masiv și rapid, la Bulandra nu se aplică. M-a întristat foarte mult să văd actori mari folosiți de teatre mari pentru a scoate bani mulți și repede, din piese submediocre; actorul mare rămâne mare, dar eu am plecat cu o durere.

Buun, să revenim la Bulandra. Am debutat cu „Artă”, la care am râs și am plâns, ambele cu lacrimi. O echipă fantastică, sudată, o regie excepțională.Și un mesaj pe măsură, în lumea noastră decimată de noi înșine.

A urmat, într-un moment revelator și dificil din viața mea, „Îngropați-mă pe după plintă”, un spectacol care scoate scântei sufletești. De foarte foarte mult timp nu am văzut așa ceva. Am și eu un top 10 al spectacolelor, care nu conține de fapt o clasificare pe locuri, ci cuprinde numai fantastice bucăți de suflet ale unor oameni fabuloși și rari. În concluzie, „Îngropați-mă…” stă lângă „Hamletul” lui Tompa Gabor, și da, Mariana Mihuț este cea mai mare actriță de teatru de acum. Am citit undeva că piesa aceasta a fost pusă în scenă special pentru ea, și merită.

A urmat „Ivanov” al lui Andrei Șerban, un regizor revelat mie o dată cu „Spovedanie la Tanacu” ca interogator al firii umane profunde, abuzate și cât de poate de autentice, fără subterfugii, dar cu delicatețe și respect față de misterul ființei. La „Ivanov” m-am delectat cu postmodernismul lui Cehov care își ucide personajul atunci când acesta alege să fie fericit ca toată lumea. O galerie de personaje stabilă, consecventă, bine construită. Bine, recunosc off-record că m-am bucurat de Marius Manole, care este o descoperire continuă.

Ultima piesă a stagiunii (deși nu a fost ultima văzută, dar e ultima care se poate numi piesă și nu compromis) a fost „Însemnările unui necunoscut” cu Mihai Constantin și Virgil Ogășanu. Au fost și alți actori, mulți, un teatru fantasmagoric, nebunesc și înnebunitor, un loc al nebuniei și al unei lupte pe viață și pe moarte pentru demnitate și dragoste. Un Mihai Constantin care a ieșit de sub umbra tatălui lui și a devenit, în fine, el. Energie explozivă, o gamă imensă de sensibilitate și forță, tandrețe și frică de gura celorlalți. Cu siguranță și altele. Și o metaforă a comunismului pe deasupra, care spune – la revoluție sau după – „vă iert și rămân cu voi”. În ce s-a transformat e destul de ușor să ne dăm seama.

Deși stagiunea mi-a lăsat un gust de pelin, spectacolele de anvergură, forță și dedicație de la Bulandra au îndulcit și sunt convinsă că vor îndulci în continuare impactul cu compromisul în care viața noastră de zi cu zi tinde să se transforme.

 

 

În ultima lună și ceva – mai precis, de la Izvorul Tămăduirii încoace –  am învățat că sunt foarte fragilă. Că noi, oamenii, suntem foarte foarte fragili. Și cel mai fin porțelan este mai rezistent. Din păcate, este ceva ce uit mereu în relațiile cu cei de lângă mine.

Straniu de fragili, căci putem fi spulberați într-o secundă, într-un accident de orice fel, și tot straniu de puternici – putem îndura o boală imensă și teribilă și o durere uriașă timp de mulți ani.

Mai sunt câteva lucruri pe care le-am învățat. Că moartea este un privilegiu, o ușurare a celor mai buni dintre noi. Că sufletele sunt vii, că pot zâmbi, și că ne veghează mereu, numai noi să avem ochii sufletuluid deschiși pentru asta. Cred că ar trebui să-mi repet mai des că sufletele sunt vii. Că clipele aici ne sunt numărate, ca să nu le mai arunc la coșul nepăsării și grabei mele. Să pun bucuria mai sus decât o bibliotecă nouă – goală, desigur, căci plină deja conține bucurie. Că e mai important să mă văd des cu oameni care contează, pe care îi iubesc și lângă care mă simt împlinită, eu, normală, întreagă, decât să îmi cumpăr ceva nou de îmbrăcat, pentru care am de muncit câteva zile.

Per total, suntem fum însuflețit. Ce facem însă cu trupul nostru fragil, de fum, pentru sufletul nostru și pentru cei mai aproape sau mai departe de noi, face diferența. Că nu contează ce ai, ci ce ești, și mai ales, ce dăruiești. În fața morții, corectitudinea de zi cu zi a unei vieți serbede nu contează nici cât o ceapă degerată. A, și am mai învățat cât de minunați sunt macii roșii.

Aș vrea să las aici un mesaj pentru cei care îi plâng pe cei doi prieteni ai mei plecați mai sus, unde probabil sunt mult mult mai eficienți, împăcați și liniștiți. Este înfiorător să cânți veșnica pomenire pentru un om care a plecat înainte să împlinească 30 de ani. Dar este și mai înfiorător să devii încrâncenat și rău, otrăvitor pentru fiecare clipă trăită. Ei au plecat buni și, cum sunt vii, noi putem să trăim cu bunătatea lor în suflete și știindu-i bucuroși de bucuria noastră. Ne clădim bucuria alături de ei, veșnic, secundă de secundă, biruind – cu ajutorul lor – firea noastră slabă și aplecată spre durere. Nu-i mai plângeți

Oameni normali

Iunie 6, 2011

Ne-am obișnuit ca tinerii să se drogheze, sau să fure, sau să se prostitueze, sau să, sau să… Ca elevii să nu învețe, să se bată, să țipe la părinți, să fie răi și de neîncredere. Ne-au obișnuit (nu spui cine, persoană însemnată) cu o realitate horror, cu anomalii și cu o violență care ne ține su asediu nervii, sufletul, ființa. Este ciudat și rar să întâlnești un tânăr cu bun simț și un copil care să învețe bine. Normalitatea nu se mai practică, nu mai e trendy. Este normal să ajuți cu ceva un om bolnav. Dar pe un om sănătos? Un om sănătos și spoliat de tot. De la care se tot ia, și nu se dă nimic în schimb. Oamenilor de rând li s-au redus salariile drastic, le-au fost crescute cheltuielile, și totuși ei au ales -mucenicește – să continue să fie oameni normali, de bun simț și de dragoste. Să radieze lumină în jur, oricând de mult ar trebui să sape în ei după lumina asta. Pentru că lumea trebuie să aibă măcar câteva fărâmituri de normalitate, ca să se cheme lume și nu iad.

Ieri am primit o replică absolut fabuloasă, de la niște oameni normali, care continuă să zâmbească și să se bucure oricât de urâte și grele ar fi cele din jur. Mă plângeam că la mine în cartier sunt foarte mulți câini vagabonzi. Mi-au zis: tu uită-te câți tei ai, nu te mai gândi la câini.

Revenind la normalitate, gesturile mici ne-o asigură. Astăzi am aflat că se poate să muncești și să trăiești cu suma de 188 lei pe lună. Și copilul tău, care este bun și care nu vrea să se lase blocat în cifrele salariului. De aici.

Coincidențe

Iunie 6, 2011

Acum doi ani, parcă, am pictat o icoană cu Sfântul Nicolae pentru un prieten care se simțea foarte rău. Era atât de rău că, în timp ce pictam, îl rugam pe Sfântul Nicolae să îl ajute pe prietenul meu să se bucure de icoană. Icoana a ajuns la el, și acum puțin timp el a fost luat mai sus, mutat la liniște. Slujba de înmormântare a fost la o biserică cu hramul Sfântul Nicolae și slujba de parastas la altă biserică, cu același ocrotitor.

Săptămâna trecută am fost să vorbesc cu duhovnicul meu. Înaintea mea a intrat în biserică parohul bisericii de lângă casă, unde mă duc des. Părintele paroh s-a dus glonț să vorbească cu duhovnicul meu. Unul din ctitorii bisericii de lângă casă este duhovnicul prietenului meu mutat mai sus.