La multi ani!

Decembrie 25, 2012

Avantajul iadului

August 31, 2012

Și acolo Se coboară Cineva…

Cutia mea cu recompense

Ianuarie 31, 2012

N-am avut niciodată o cutie cu recompense. Până acum câteva luni nici nu auzisem c-ar exista așa ceva. De atunci mi-am promis că voi cumpăra o casetă de lemn pe care o voi picta frumos și mi-o voi dărui. Dar, sigur, nu s-a întâmplat.  În continuare cutia mea cu recompense a rămas flexibila, augmentabila, mobila și moalea mea memorie afectivă. În ea se înghesuie darurile (ahhh, nemeritate) pe care le-am primit de la Bunul. Cele care nu pot fi posedate, deci cele mai prețioase.

Cu mult timp înainte de a începe blogul acesta cu titlu nesmerit și manelist am ieșit dintr-o relație care mă consuma. Este unul dintre lucrurile din viața mea pe care nu-l regret, în ciuda durerii și a spaimei care revin uneori. De atunci a început să existe cutia mea cu recompense, unde se înghesuie oameni, evenimente, cărți, vorbe, minunății de tot felul. Are pereții plini de roua emoției și moi. Dar mereu se întinde, niciodată nu intră la apă. În cutia mea cu recompense nu încap dezamăgirile, pentru că și ele fac parte din cei frumoși care se află acolo.

Explodează atunci când e vorba de cei de care îmi este dor. Nici nu mai știe să vorbească. De populația ei trecută mai sus, la liniște. Și care mă acoperă de acolo. Și azi suferă o explozie, pentru că deși știam că se va pe-trece, am plâns câteva zile când am aflat că s-a întâmplat. Deci, vreau să-ți spun că mi-e dor de tine de un an. Și dorul nu pare să se stingă cu timpul…

 

Fărâmiturile ospățului

Ianuarie 26, 2012

A trebuit să treacă o săptămână ca să mă adun și să pun aici câteva dintre ideile predicii de duminica asta.

Se spune că Michelangelo mergea pe stradă și a văzut în curtea cuiva un bloc de piatră. S-a uitat mai bine, era marmură. A cumpărat marmura și, când proprietarul l-a întrebat ce putea să fie de valoare la acel pietroi pe care el îl aruncase în colțul curții, artistul i-a răspuns că în blocul de marmură zăcea ascuns un înger. Și din el a sculptat un înger de mare frumusețe. Hristos a văzut îngerul asuprit de avere din inima lui Zaheu, și este singura dată în evanghelii când El se autoinvită în casa cuiva. Pentru Zaheu era o onoare enormă să aibă un astfel de oaspete. Și L-a primit. Spre uimirea tuturor „drepților” din jur, Hristos nici nu l-a certat, nici nu l-a pedepsit. I-a spus că s-a mântuit, nu numai Zaheu, ci și toată casa lui. Atunci când Dumnezeu vine la noi, să Îi deschidem, căci nu știm dacă va mai veni vreodată, și vom mai avea șansa asta. Zaheu, din cel mai strângător de averi, a devenit cel mai milostiv, dând totul săracilor. Apostolul Zaheu s-a vândut pe el însuși rob la un argintar, și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Cel mai ușor Îi putem deschide lui Hristos prin milostenie.

Punctul important pe care eu vreau să-l subliniez este că Dumnezeu este departe de a condiționa dragostea Lui de faptele noastre. Dumnezeul judiciar nu ne-ar putea iubi cât timp suntem păcătoși, și faptul că ne iubește nu dovedește că avem un merit în asta.

Dezamăgiri

Noiembrie 15, 2011

De câteva săptămâni m-am prins de o chestie. S-ar putea să fie adevărată sau nu, dar eu m-am obișnuit ca de fiecare dată când descopăr ceva important și dătător de nădejde în același timp, să simt bucurie și alinare. Și așa a fost și acum.

M-am obișnuit să dezamăgesc oamenii. Fac asta mereu, pentru simplul motiv că nu sunt superwoman, și vreau să renunț la acest sindrom care mă bântuie dintotdeauna. Deci, sunt limitată și asta e, oricât m-aș da cu capul de pereți nu pot face decât ceea ce pot, și nu pot salva viața nimănui. Prima dezamăgită de asta am fost eu. Așadar, eu dezamăgesc. Buuun. Pe toată lumea. Pe mine. Și totuși, am descoperit că sunt câteva persoane (sau Persoane, după preferință) pe care, orice aș face, nu le voi dezamăgi. Mi-a zis asta una dintre ele, care m-a trimis să am grijă de o doamnă strivită de neputințe mentale, sufletești și financiare. Doamna a dezvoltat suspiciune, egoism și alte bube. Cel care m-a trimis la ea, când i-am spus, mi-a răspuns: Oricum este, noi trebuie să o ajutăm. Acum, ghici ghicitoarea mea, cine mai zice asta? Părinții, right. Numai părinții pot să spună asta, pentru că ei ne iubesc fără multiple choice, doar all inclusive. Și ne ajută, orice le facem, pentru că ei rămân părinții noștri și noi copiii lor, pe totdeauna. Fără deadline.

Buuun, pe părinți nu-i pot dezamăgi. Pe părinții mei de sânge. Pe duhovnic. Pe Tata. Și pe prietenii Tatei. Ei știu – și dacă nu știu, simt, și dacă nu simt, iubesc – exact ce pot face. Ce nu, se trece cu vederea, cu dărnicie și dăruire. Acum, dat fiind că Tata are mulți prieteni, nici nu sunt în stare să număr persoanele pe care nu le pot dezamăgi. Ceea ce este, într-adevăr, o ușurare, pentru că pe cele pe care le dezamăgesc le pot număra.

O sărbătoare

Septembrie 14, 2011

Azi a fost o sărbătoare cu totul și cu totul specială. Nu numai Înălțarea Sfintei Cruci, ci și o regăsire în spațiu și în suflet.

Acum mai bine de 5 ani, în postul Paștilor, o prietenă de familie m-a luat la spovedit. Bunica mea abia murise și toate relele din mine urcaseră la niveluri periculoase. Viața devenise doliu, dar nu din cauza morții ei, ci din cauza păcatelor mele. Nu cred că aveam atunci, niciodată spovedită, mai multe păcate decât am acum, când mă spovedesc des. Dar mă simțeam imens de vinovată și de neputincioasă. În niciun caz nu aveam bucurie; credința mea era o colecție de norme rigide, și atât – nu era viață, asta e sigur. M-a dus la o biserică foarte departe de casă, unde liturghia începea devreme (cam cu o oră mai devreme decât la celelalte biserici) și care era plină de necunoscuți. Acolo mi l-a arătat pe cel care avea să-mi fie primul duhovnic, un părinte mic și rotund, aspru, cu predici scurte (cu gesturi inconfundabile, de care mi-e dor, pentru că nu le-am mai văzut la niciun altul). Văzător cu duhul – n-o să recunoască niciodată -, îi salvase viața fratelui ei. Așadar, m-am dus la spovedit și m-am așezat la o coadă mare, sigură de faptul că nu voi avea curajul să citesc ce aveam pe listă. Apropo, eram singura cu listă, m-am rușinat și am ascuns-o. I-am spus că era prima mea spovedanie, și atunci am căpătat singurul bunic iubitor pe care l-am avut vreodată. Sigur, am primit dezlegare să mă împărtășesc. A fost un act de „punere a sufletului duhovnicului pentru mine”, pentru că nu trebuia să mă dezlege, conform oricăror canoane; dar m-am împărtășit, și din momentul ăla mi-a venit îngrozitor de greu să fac ce făceam înainte. Simțeam prima oară realitatea faptelor mele: erau niște bolovani pe care mi-i atârnam singură de gâtul sufletului, și care îmi storceau toată bucuria. În lunile următoare plângeam șuvoaie, la liturghiile ținute în timpul săptămânii și cu orice altă ocazie. Dacă mă uit în urmă, pricep libertatea în care am fost crescută din secunda 1 de viață în biserică. Niciodată acest prim duhovnic al meu nu mi-a zis să încetez păcatele. M-a lăsat pe mine să hotărăsc totul. Anul trecut am aflat că, cu mult timp în urmă, părintele nu era așa – era deschis, vorbea imens de mult cu toată lumea. Eu am cunoscut un om închis, mereu pe grabă, care – am aflat mult mai târziu – înlocuise vorbăria cu rugăciunea. Tocmai pentru că aveam multe întrebări, am hotărât să merg la alt duhovnic. Mi-a dat imediat dezlegare, și am plecat (duhovnicul meu de acum a fost coleg de grupă cu părintele). Cu trei ani în urmă am fost să-i cer un sfat pentru niște prieteni. Atât. Ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată. Prietena care m-a dus la el mi-a spus că părintelui îi pare rău că am plecat. Doar că azi am revenit în aceeași biserică și nu mi s-a părut că am plecat vreodată. Doar starea mea sufletească s-a schimbat în acești ani. Și biserica. A fost restaurată pictura, ce era negru înainte este auriu și alb acum. Nu pot spune asta despre sufletul meu, ticălos la culme și peste, dar și eu am primit o infuzie de viață în toți acești ani. O viață proaspătă, nouă, de copil într-o uimire continuă, care sigur nu-mi aparține. Părintele era în concediu, dar alt părinte m-a recunoscut. Mi-a citit chiar și o rugăciune, după slujbă, ceea ce a fost cu adevărat uimitor. Doar una dintre uimirile mele în această zi…

Credința în care stăm

Iunie 29, 2011

Oricât de pașnică ar părea, este un foc care poate transforma un vrăjitor într-un mucenic, o ninfomană într-o sfântă, un ucigaș într-un cuvios. Gândul acesta îmi este inspirat și de ziua de azi, când prăznuim un om care s-a lepădat de Hristos și după aceea a primit foc și dragoste să moară pentru El, și pe cel care păzea hainele celor care l-au lapidat pe primul mucenic al lui Hristos și era un prigonitor teribil al creștinilor. Au avut nu numai smerenia de a se întoarce ci și curajul de a-și asuma fizic și sufletește această întoarcere, până la alungare, sărăcie, bătaie, temniță și moarte. Și chiar și dincolo. Sfântul Pavel era convins că, chiar dacă nu va fi primit în rai, nici măcar asta nu-l va despărți de Hristos.

În biserica mică de la peștera Sfântului Andrei am găsit o frescă fabuloasă:

Este prima oară când văd o asemenea alăturare. Aparent, sunt două cuvioase în jurul unei peșteri. Bine, lăsând la o parte lucrul minunat că ambele arată spre fereastra de unde vine lumina, și spre soba de unde vine căldura. La o mai apropiată cercetare, sunt două cuvioase la antipod: Sfânta Maria Egipteanca, care a luptat 40 de ani în pustie cu dracii desfrâului, pe care-i lăsase să o stăpânească 17 ani din viață, și Sfânta Parascheva, o fecioară curată arsă de dragostea pentru Dumnezeu, care a murit la 25 de ani. Ambele și-au petrecut viața în peșteri. Dar cât de diferite sunt și cât de mare trebuie să fi fost focul ortodoxiei care le-a sfințit!  Fiecare s-a luptat cu altceva, altfel, ajutate însă de aceeași putere și de același har, care le-a pus alături în rai.

Credința în care stăm este locul sufletesc unde oamenii luptă și biruiesc. De fapt, se hotărăsc să lupte și își dau seama că nu pot singuri, și că biruința li se dăruiește ca răsplată pentru intenția de a lupta. Este locul unde poți crește în sus, nu în jos, cum se întâmplă din păcate prea des în lumea de azi. Unde poți crește și deveni ce ai fost creat să fii. Împlinit. Cu bucurie. Bine este să stăm noi aici…

Coincidențe

Iunie 6, 2011

Acum doi ani, parcă, am pictat o icoană cu Sfântul Nicolae pentru un prieten care se simțea foarte rău. Era atât de rău că, în timp ce pictam, îl rugam pe Sfântul Nicolae să îl ajute pe prietenul meu să se bucure de icoană. Icoana a ajuns la el, și acum puțin timp el a fost luat mai sus, mutat la liniște. Slujba de înmormântare a fost la o biserică cu hramul Sfântul Nicolae și slujba de parastas la altă biserică, cu același ocrotitor.

Săptămâna trecută am fost să vorbesc cu duhovnicul meu. Înaintea mea a intrat în biserică parohul bisericii de lângă casă, unde mă duc des. Părintele paroh s-a dus glonț să vorbească cu duhovnicul meu. Unul din ctitorii bisericii de lângă casă este duhovnicul prietenului meu mutat mai sus.

Ce am citit azi

Mai 30, 2011

Pământul vostru pustiu, cetățile voastre arse cu foc, țara voastră înaintea voastră streinii o mănâncă, și s-a pustiit, stricată fiind de popoare streine.

Și de nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sămânță, am fi fost ca Sodoma și ne-am fi asemănat Gomorei

Spălați-vă, curățați-vă, ștergeți răutățile din sufletele voastre, dinaintea ochilor mei, părăsiți-vă de răutățile voastre.

Învățați-vă a face bine; căutați judecata, mântuiți pe cel năpăstuit, judecați săracului și faceți dreptate văduvei.

și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi albi

(Isaia 1, 7-9 și 16-18)

Timpul plin

Aprilie 28, 2011

Niciodată, de Paști, n-am mai avut sentimentul rotunjimii. Un timp rotund, plin, neciobit de nimic rău, urât, nelalocul lui. Niciodată cântările din biserică nu sunt mai puternice și mai curajoase, ca acum când vestesc curajul de a fi viu. Plinătatea este, în esență, atributul vieții, și timpul Celui ce a biruit moartea nu putea fi decât revărsând viață și forță. Învierea – scopul vieții noastre, dăruit de Cel ce dă viață fără margini, fără restricții și fără zgârcenii. Cel ce ne scoate din mizerabil, din limitările noastre jalnice. Pentru că toate minunile pe care le facem, de la a ne mișca și a respira la o rugăciune de foc și lacrimi, la educație, comportamente, binefaceri, afaceri ( 🙂 ) nu le-am putea face fără viața, dăruită și re-dăruită nouă, cea mai mare minune de fapt la care cred că putem avea acces.

Hristos a înviat!