Politice

iulie 25, 2012

Am citit un articol bun. Aici

Reclame

Caracteristici esenţiale. Şi un sens al vieţii limitat, redus la birocraţie, hârţogărie, a bifa. Instituţie fără sens profund.

Sunt frumoasă, deşteaptă, dar degeaba sunt aşa dacă nu m-am măritat încă. Nu bagă nimeni de seamă – cel puţin cei care emit fraze ca cea din titlu – că poate sunt lucruri nerezolvate din trecut. Poate mi-e frică. Poate mi s-a spus suficient de des că o căsnicie mă va face nefericită. Am verificat, temeinic, perseverent şi sistematic şi anunţ public că aşa este. Aşa este până când mă hotărăsc să verific contrariul. Pentru că ce cred se întâmplă. Întotdeauna. Nu este o generalizare.

Este nedrept să reduci sensul unei persoane la o instituţie. Cândva, cineva important din viaţa mea mi-a spus că măritatul este o bifă pe foaia de parcurs a vieţii. Am simţit că e prea simplu, şi am fost dezamăgită. E mai mult decât atât. Dar nici chiar totul. Dacă nu sunt măritată, nu sunt degeaba. Calităţile mele rămân. Sunt în continuare cineva în care Cineva S-a imprimat, a suflat viaţă, şi care este ţinut pe braţe, iubit, apărat. A nu mă mărita nu mă anulează ca persoană.

Poate este vorba şi despre frustrarea lor. Poate că nu vor să sufere singuri. E nevoie să îngroşăm rândurile. Aşa gândeam până sâmbătă, când am primit gândul că deplinul este posibil, este aici, este accesibil. Că o căsnicie poate fi invitaţie la deplin, dacă sunt pregătită să mi-o asum şi să o primesc. Dacă sunt pregătită să sufăr, va fi suferinţă şi umilinţă. Şi dacă sunt pregătită să exist degeaba, degeaba va fi, oricât de frumoasă şi deşteaptă aş fi eu. Totuşi, mi-ar părea rău să resping aşa o invitaţie, doar de dragul celor pe care le-am învăţat sistematic şi cu încăpăţânare. Aş vrea, mai degrabă, să experimentez trăirea de acum, în locul unor scenarii mentale bazate pe trăirile altora, care doar la suferinţă m-ar duce.

Deci, frumoasă, deşteaptă şi cu potenţial pentru deplin (orice ar fi deplinul, orice formă socială sau instituţională ar lua, dacă îmi dau voie să simt voi şti când apare deplinul în viaţa mea interioară). Aşa mai merge, e mai congruent cu mine şi cu ce s-a turnat – o măsură bună, îndesată şi cu vârf – în mine.

Like

februarie 14, 2012

Acest blog are cititori din cercul meu intim, atunci când nu iese pe google la căutări de genul „am cu ce mă, am cu ce”, care mie îmi provoacă hohote de râs (și pentru asta trebuie să le mulțumesc, altfel de ce m-aș mai râde?!). Acești intimi cititori știu că sunt anti Facebook, și pentru că m-ar atrage (din câte mă cunosc eu) spre o existență virtuală. Încă sunt de modă veche și îmi place să mă văd cu oamenii cu care Dumnezeu m-a atins, în afara Internetului. La un moment dat am conștientizat că cei care se mulțumesc cu mine cea de pe blog și atunci când ne vedem nu mai sunt curioși să afle despre mine, nu îmi sunt prieteni autentici. Asta nu e rău, căci nu toți oamenii din viața mea ar trebui să-mi fie prieteni autentici. Mai trăim și superficial, și e bine.

Zilele astea am descoperit că eu nu sunt tot ce-mi place, ci că eu sunt eu, chiar și dezlegată de lucrurile și oamenii care îmi plac. Și că a trăi doar cu ce-mi place este o deconectare de la mine, de la ce simt când sunt amenințată de exemplu, de la nevoile mele neîmplinite. Și mereu învăț lucruri dureroase – deci prețioase – despre mine când fac lucruri care nu-mi plac. Mi-am dat seama că nu trăiesc doar pentru a-mi place lucruri, și pentru a-mi exprima această plăcere. Ea este o anestezie pentru durerile mele adânci și mă îndepărtează de calea prin care îmi pot împlini nevoile, deci de împlinirea ca persoană. Dacă îmi pun sufletul pe masă, este muuult prea puțin – și foarte frustrant – să primesc un like pentru asta. Știu că este un automatism, dar tot frustrant rămâne. Este pur și simplu prea puțin față de cât dăruiesc, și față de cine deschid, respectiv rănile și nedumeririle mele.

La nivelul meu incipient de înțelegere, comunicarea – pe care o învăț – este comuniune. Și comuniunea nu se face printr-un clic, ci prin feedback. Uneori și prin dragoste, dar nu-i musai.

Există oameni care au o stimă de sine atât de scăzută, încât nu se pot opri din a se gândi la ei înșiși. Atunci când sunt băgați în seamă, nevoia de stimă de sine devine atât de stringentă, încât capătă proprietăți astringente. Atunci, celălalt devine ceva de posedat, ceva de făcut planuri despre și cu, ceva care nu se poate să plece. Ajung să uite că singurul mediu în care dragostea poate crește este libertatea. Că celălalt poate avea altă părere. Că e persoană, înzestrată cu o libertate pe care Dumnezeu Însuși o respectă desăvârșit. Și că dragostea este o expresie a alegerii libere, deci a libertății.

O persoană nu poate fi posedată. Deși de multe ori se aud cuvinte ca „te vreau”, „să fii al meu”, ele sunt doar meschine și nerealiste. Persoana devenită obiect nu mai are suflet (mai bine zis nu are nimic din ce nu-i convine „posedatorului”), deci nu mai este persoană. Prin posesie i se încalcă dreptul la intimitate, gândire, simțire și dreptul de a fi. O persoană are dreptul să știe și să aleagă ce consideră drept și potrivit pentru ea.

Persoana cu stimă scăzută de sine este atât de concentrată pe cât de puțin persoană se simte ea însăși, pe cât de puțin frumoasă, liberă și unică se crede, încât proiectează starea ei pe cel care a dat semne că îi pasă de ea. Atunci, din punctul de vedere al posedatorului, cea de-a doua persoană nu mai este o persoană, ci doar un obiect. Nu are dreptul de a-și exprima părerea, și de a ieși din relație. Atunci când acest lucru se întâmplă, ea trebuie readusă (cu orice mijloace) înapoi, pentru a se conforma planului posedatorului, chiar dacă această revenire se face împotriva voinței posedatului. Se cheamă hărțuire și nimeni nu este obligat să treacă prin asta.

Acum, aș vrea să mă adresez posedatorului. Știu că părerea ta despre tine nu e cine știe ce. Dar să știi că e doar o părere, și încă una falsă. Deși ai pornit cu răni, ai ajuns destul de departe. Sigur sunt niște lucruri bune pe care le faci, doar că ar fi bine să nu te mai asculți atât când vorbești urât cu tine, ca să le poți vedea. Și niște oameni care te iubesc cu adevărat. Și Dumnezeu, care te ține mereu în brațe, și care nu te urăște. Așteaptă să te lași iubit, și să accepți că ești o minune. Ești demn să fii iubit, în deplină libertate. Nu este necesar să forțezi pe cineva să facă asta. Aș vrea să te rog să încerci să te descoperi, să afli cât de minunat ești și care sunt comorile pe care le ai și pe care, atâta timp, le-ai ignorat. Lucrurile pe care le faci bine. Și să încerci să vorbești frumos cu tine, respectând libertatea celor din jurul tău, acceptând că uneori nu gândesc și nu simt la fel ca tine. Nu este un pericol pentru tine, asta.

E rândul hărțuitului. Orice ți s-ar fi spus, te rog nu uita că ești o persoană, deci ai dreptul la libertate, la o părere numai a ta, și este în regulă. Nu este prea mult să ceri asta. Este un drept al tău. Și ai dreptul să nu lași pe nimeni să te chinuie, să te posede. Ai dreptul la propria intimitate, la propriul suflet și la propriul spațiu. Dacă ai un scenariu în legătură cu persoana care te hărțuiește, e bine să-l derulezi până la capăt, în minte. Ai să vezi că nimic nu se va prăbuși dacă refuzi să intri în acest joc psihologic. Ești liber și valoros, și ai dreptul să fii așa. Încearcă să stai departe de cei care ignoră asta. O fac de bunăvoie și, dacă te amenință adu-ți aminte că ai dreptul la protecție.

Cam atât. Sunt doar niște demoni care trebuie scoși, no matter the risks. No risks whatsoever, in fact…

Mobilă pentru pustie

decembrie 21, 2011

Un om la care țin foarte mult, în timpul unei discuții sensibile despre sentimente, emoții și frici, mi-a spus că îi este atât de frică să recunoască și să descrie ce simte uneori, i se pare că este atât de vulnerabilă încât preferă să nu mai simtă. Pentru mine asta a fost cutremurător, pentru că o mare parte din viața mea mi s-a spus că nu e bine să simt, și am reprimat foarte multe sentimente. Știu cum e să le reprimi. Și am întrebat-o ce pune între ea și sentiment/emoție. Eu încerc să învăț să nu pun nimic, ci să-L chem pe Dumnezeu să fie de față la sentimentul meu, să îmi asum emoția ca fiind a mea (emoțiile și sentimentele nu sunt vinovate, dar pot deveni sursă de rău, conform lui mâniați-vă dar nu greșiți) și să nu merg într-un colțișor, ascunzându-mă și de mine și de El. Prefer o masă rotundă unui colț cu coji de nuci. Asumarea emoției este un pas spre acceptarea de sine și, automat, spre vindecare. I-am spus ce fac eu, sau ce încerc să fac. Mi-a spus că ea nu crede în Dumnezeu, că credința este doar un ritual, deci nu are cum să cheme pe cineva care nu crede că există. S-a gândit să pună hobby-uri între ea și emoție.

Nu mi s-a părut deloc o idee rea, pentru că și eu am făcut asta niște zeci de ani din viață, și continui s-o fac uneori. Este o sursă de creștere, pentru că mă oblig singură să cresc, să aflu și să fiu interesată (deși, între mine și mine fie vorba cu deplină sinceritate, tot ce aș vrea atunci n-ar fi să citesc Derrida sau Foucault, ci să-mi trăiesc rana, frica, durerea, iritarea, să-mi ling rănile și să mă accept cu ele). Dar nu este o soluție.

Mi-am dat seama azi dimineață că, dacă aș duce cea mai frumoasă mobilă în pustie, pustia mobilată așa n-ar fi mai puțin pustie. Și, în fața sentimentelor noastre, suntem forțați să ne dăm seama că suntem singuri. Frica de singurătate ne mână să facem ceva, nu să fim cu cineva. Sau să fim cu cineva, dar pentru asta avem nevoie de încredere că acea persoană este de nădejde, că ne va mângâia și ne va înțelege. Singura persoană de acest fel pe care o cunosc (vag) eu este Dumnezeu. Celelalte au și ele durerile, rănile și răutățile lor. În pustia noastră intimă putem aduce informații, dar ele sunt reci și ne lipsesc de ceea ce avem nevoie: căldura, mângâierea, dragostea. Duhul Sfânt, Harul. Fantastic este că astea toate sunt la liber, doar recunoașterea singurătății și nevoii sunt necesare pentru ca ele să înceapă să picure în sufletul nostru.

To kill for

noiembrie 29, 2011

În mizerie fiind, mizerie materială (tot mizerie se cheamă și toate lucrurile pe care le ai cu condiția să plătești mult timp pentru ele, pentru că de fapt ai doar iluzia posesiei, ele posedându-te pe tine de fapt) și disperare sufletească, pentru ce am omorî? Sau, cum putem fi păcăliți, duși, mânați, determinați să omorâm? Să vă dau niște sugestii. Cine dintre noi ar omorî pentru o pereche de ghete galbene? dar pentru o bicicletă? pentru o mașină? atunci, poate o casă nouă? ahhhh, pentru o viață mai bună! Asta da! Merită? Parcă văd fața celui întrebat. Sigur ar fi vehement și ar spune NU! pentru nimic în lume nu aș omorî un om. Nici măcar pentru a scăpa din mizerie. Trebuie să ținem cont că cel întrebat nu e un criminal în serie, e un om cinstit care nu a mai fost plătit de… 1 an să zicem și care ar dori poate niște pantofi sau niște haine noi. Nu e nicio crimă, nu? e civilizație. Adică, totuși, la urma urmelor, suntem oameni civilizați, nu putem umbla rupți pe stradă. Poate niște lecții de franceză? un guler de blană? nu natural, desigur. Pentru un miliard? de dolari. sau de euro. Noi toți știm că o viață omenească nu face mai mult de câteva mii… Oricâți de vehemenți am fi, time only will tell… time and poverty.

Cum am putea fi mânați să omorâm. Dându-ni-se iluzia că oricum nu am face-o. Că banii vor veni, așa că e liber la credite. Iluzia că e normal să-ți faci din când în când o bucurie, și că situația nu-ți va scăpa de sub control. Prin infiltrare – parcă văd o teorie a conspirației, care nu e neapărat falsă – și prin sărăcirea resurselor noastre de către alții. Transformându-se totul într-un bordel. Sau într-un concert cu liber la băutură. Când îți permiți să gândești că plăcerea e normală, îndreptățită și posibilă, ești foarte foarte ușor de controlat și de mânat. Și spre crimă.

Lăsând toate la o parte, aceasta este o cronică la o piesă de teatru care se joacă în București, și care nu a avut încă premiera. O să vă las să vă prindeți care este. Ce pot spune este că punerea ei în scenă este foarte nimerită, pentru că este vorba despre ce se întâmplă aici de ceva timp încoace și despre posibilele consecințe. Pe lângă faptul că are parte de o montare grandioasă, acolo este și un actor pe care îl iubesc (la nemurire!) și pentru care aș mai merge o dată s-o văd. Durează cam mult, fo 3 ore așa, dar se merită. Să nu uit, unul dintre lucrurile ucise non-stop (are milioane de vieți, se pare, că tot resuscitează) pe aici pe la noi e limba română. Se merită a merge la piesă, chiar și decât pentru a nu face crime.

Infuzia de bine

noiembrie 23, 2011

Câte lucruri bune există în viața mea, câte au existat și câte au reușit să supraviețuiască (sau am reușit eu să le fac să supraviețuiască)? Câte lucruri bune fac, ca un dar și ca o șansă la co-participarea la binele care este Dumnezeu, și nu ca să le adaug pe mândra mea listă de fapte bune? Le fac ca să am de ce să mă agăț atunci când nu voi mai face atâtea. Zice un sfânt: Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunile tale, ca atunci când Îl uiți Dumnezeu să Își aducă aminte de tine. Faptele bune le facem ca să ne statornicim în bine, sau – de frică, de ne-frică – ca să nu ne statornicim în rău. Prin ceea ce facem luăm molecule, vapori de bine, sau participăm la rău. E alegerea noastră.

De puține zile îmi dau seama că de fapt mie nu-mi prea vine să fac binele. De exemplu, nu-mi prea vine să postesc. Nici să mă rog. Nici să dăruiesc. Sau, dacă dăruiesc, măcar o fărâmă să păstrez pentru mine. Vine gândul – o să te distrugi dacă dăruiești totul, conservă-te. Binele îmi este greu, îmi vine greu. Îmi vine mult mai repede și ușor să zic nu, să mă pun pe mine prima, să lenevesc și să stagnez. Să pierd. Timp, și cu el viață. Să mă înfurii. Să-mi dau toate sentimentele afară în mod necontrolat și să fac rău în jurul meu. Și aici intervine ceva greu de învățat: tăierea voii. Să nu fac ce vreau, pur și simplu. Asta sigur, dacă vreau să trăiesc. Undeva în viața mea a fost un moment de luciditate în care mi-am dat seama că nu era viață, ci moarte. Și atunci, am hotărât să încerc să fac ceea ce mă duce la viață, și să las ceea ce mă dusese la moarte deoparte. Ceea ce mă dusese la moarte fusese voia mea – am făcut ce-am vrut, și am murit. Și atunci, ca să trăiesc, trebuie să fac binele care nu îmi vine, și pe care nu-l vreau.  Ca făcându-l, să mă statornicesc în ceea ce mă duce la viață, și să părăsesc moartea ca pe o piele îndelung locuită și hrănită din mine.

Pentru a mă în-buna este nevoie de un efort conștient, și fiecare gaură din acest efort este o cădere. Trebuie să infuzez și să inhalez mereu bine, binele exterior – cel vorbit, citit, văzut, întâlnit. Ce intră la categoria asta? Uffff, o grămadă de slujbe de la care chiulesc, expoziții ale unor oameni pasionați (și ironici), conferințe pe care nu le ascult, cărți, piese de teatru, muzică, film. Singurul mod de a păstra infuzia caldă este comuniunea. Izolarea este boala contemporană numărul 1, cu trena ei răcirea (nu răceala). Oamenii din jurul meu spun multe despre mine, și ei trebuie (trebuie e trebuie, nu e ar trebui) să fie fierbinți în bine, dacă nu, eu mă sting. Acum, câți oameni de bine sunt în viața mea, și câți sunt gata să mai adun în jurul meu, ca să fiu la adăpost de pale de rău? O să fac o listă de astfel de minuni, și o să o adaug la cele pentru care am de mulțumit în fiecare zi…

A locui

noiembrie 19, 2011

Articolul ăsta scurt se vrea a fi mai multe lucruri. În primul rând, o mulțumire pentru toți cei care au rămas alături de mine, mi-au trimis mailuri, și-au exprimat – într-un fel sau altul – apropierea și păsarea, în tot acest timp (mi se pare, sincer că au trecut câțiva ani, deși știu că au fost doar trei săptămâni) luuung. Aș vrea nu numai să le mulțumesc, ci să le spun și că sunt niște oameni minunați, pe care nu-i merit. Apoi, se vrea o concluzie și un nou început. Pentru că, după 3 săptămâni petrecute lângă un nevrotic care nu mai vrea să se locuiască și să îi este frică de propria casă și de toate celelalte puncte de sprijin, eu am început să îmi relocuiesc viața. Când am plecat de acasă, îmi dădusem seama că nerecunoștința și lipsa mulțumirii este o părăsire a harului, o stare artificială, robotizată, de a fi. Acum nu numai că mi-am descoperit casa, că am regăsit-o, dar încep să realizez din nou toate minunățiile care mi-o populează, liniștea și împăcarea pitite prin colțuri, și toate frumusețile care fac corp comun cu viața mea, cu mine. Prieteni (și de sus, și de jos), locuri, teatru, film, cărți, usturoi (touche, mai ales când apare lângă prieteni, știu, dar e un bun prieten când ai gripă), minunățiile mărunte și cărunte care vin spre mine și spre care eu merg. Și după „dintotdeauna” mi-am dat seama că rar mi-am locuit viața. Este ca un palat minunat cu camerele bogate dar păzite cu strășnicie, și mult timp au fost păzite de frici și de scenarii prin care m-am împiedicat singură să mă bucur de prezent. Acum, strâng curaj să intru și să mă bucur de daruri, și să mă locuiesc. Da, cred că o să-mi ia ceva timp, dar nu mai văd sensul de a plăti chirie furiei, fricii și neputinței, atâta timp cât nu ele sunt proprietarele vieții mele.

Bilete la FNT

octombrie 12, 2011

Acum 10 ani, când eram în anul 2 de facultate, am fost prima oară la un spectacol care se juca în cadrul Festivalului Național de Teatru. Spectacolul era Hamlet de Tompa Gabor, cu Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin și alții. Am stat în ultimul rând de la balcon, în sala mare a TNB, și din tot spectacolul am văzut doar chelia lui Pintea când ieșea in partea din față a scenei, acolo unde scena nu are acoperiș și văd și cei de la balcon. Sigur, habar n-aveam că există FNT pe vremea aia, și nici Internet nu aveam, deci nu prea puteam fi la curent cu ce, când și unde se petrece. Chiar dacă nu am văzut nimic, magia spectacolului m-a atins. Este, cred, cea mai bună montare a lui Hamlet din România, căci de celelalte nații n-am habar. Oricum, pentru mine este pe acea listă de spectacole a căror simplă amintire îmi dă o bucurie imensă. Văzându-l mai târziu la televizor (știu, nu e deloc același lucru), mi-am dat seama că e un spectacol a cărui fiecare secundă este lucrată și trecută prin întreaga sensibilitate a unor oameni frumoși și mari.

Anul trecut am aflat întâmplător că la FNT urma să vină o piesă regizată de Silviu Purcărete; se juca la Bulandra și am zis că sigur, dar sigur, voi obține bilete. N-a fost să fie. M-am uitat pe site, nu era afișat nimic, și peste 5 minute când m-am uitat din nou, și apoi am sunat la teatru, mi s-a spus că biletele se epuizaseră. 5 minute=0 sală.

Anul aceasta am aflat de FNT din timp, de pe site-ul TNB și mi-am propus să le vânez. Sunt trei spectacole pe care vreau să le văd, și nu voi merge după ele nici la Cluj nici la Budapesta. Așa că am trecut la acțiune, și la o factură telefonică generoasă. Am sunat la teatre, pentru că pe site-urile lor nu era afișat nimic, și pe vreaubilet.ro unde, conform fnt.ro, puteam cumpăra online, nu exista nici dâră de FNT. La Național am dat de un domn drăguț (foarte, este același datorită căruia am putut rezerva bilete la avanpremiera cu Sinucigașul, și care se pare că știe că menirea lui e să vândă bilete, nu să pună lumea pe drumuri inutil) și am putut rezerva bilete. Apoi, m-am înarmat cu răbdare (de împrumut, pentru că eu n-am așa ceva) și am torturat casieriile de la Odeon și Bulandra. La Odeon mi s-a spus cu exactitate: marți la 11.30 punem biletele în vânzare. La telefon, marți la 11.40, mi s-a spus senin: nu se fac rezervări. Bine, nici dacă vin într-o oră după ele? Niet. Mi-am luat picioarele la spinare și hai la Odeon. Am ajuns la ora 15, eram 3 persoane la coadă și, din cele 3 reprezentații cu spectacolul visat de mine, se epuizase deja 1. Adică între 11.30 și 14.30. Pe când stăteam eu la coadă s-a epuizat și a doua. La cea mai bună piesă a stagiunii trecute, în total, pentru toate cele 3 reprezentații, erau 105 locuri (prețul lor era dublu decât al unui bilet normal, din cauza penuriei de locuri). Mult? Hm.Viziunea regizorului, știu. Un domn de la coadă mi-a explicat că nu am de ce să fiu revoltată, pentru că FNT nu este un festival național (adică la care poate participa națiunea) ci unul de nișă. O domnișoară ne-a anunțat cert că la Bulandra se pun biletele în vânzare după ora 16. Nu se știe când după, casa fiind deschisă până la ora 20. Ajunsă acasă, m-am uitat pe bulandra.ro și am văzut că, într-adevăr, se pusese programul. Doar spectacolul la care vroiam eu bilete, nu se știe cum, fusese uitat. O scăpare. Pe eventim.ro am putut rezerva bilete, dar în rândul 2. Mi-am dat seama a doua zi că asta ar fi însemnat să stau fix sub supratitrare, deci să mă delectez cu imaginea, dar nu cu textul, în maghiară. Am sunat la teatru, unde mai existau bilete. 3 în rândul 11 și câteva în rândul 13. Am sunat la prima oră după ce se puseseră în vânzare. Nu, nu e nici deja vu, nici coincidență. E o mentalitate conform căreia trebuie să fie ușor de găsit bilete/acces la spectacole proaste, vulgare, sub-culturale, și imposibil la ceva valoros. Este un trend general de tâmpire, cu siguranță dictat de sălile mici și de prețurile mari, dar și de voința noastră. Dacă s-ar vrea, sigur s-ar putea. Dacă nu…

Sper să am aceeași răbdare și disponibilitate și la anul, să alerg după bilete la teatru și să-mi tocesc nervii o săptămână dintr-o viață și așa mult, mult prea scurtă. Este și asta o nevoință, cultul și cultura având menirea să ne ascută vederea Celui ce ne-a dăruit-o.

Din nou dragoste

septembrie 24, 2011

Pare straniu ca un om ca mine, care are atât de puțină dragoste („atât de puțină” este un eufemism pentru „deloc”) să se tot învârtească în jurul acestui subiect. Totuși, ultimele zile mi-au confirmat ceva ce am învățat în anul ce s-a scurs, și aș vrea să notez aici, poate mă va ajuta să văd lucrurile mai clar în viitor. Pe când eram eu tânără și îndrăgostită (încă sunt îndrăgostită, altfel n-aș putea trăi) dragostea era ceva foarte des auzit. Lumea iubea, sau dacă nu iubea, vroia cu tot dinadinsul să iubească. Era un deziderat. Acum, dezideratul s-a schimbat nesemnificativ, și se răsfrânge (sau răs-frânge) aceeași lume, înnebunită după a avea. Dacă iubești ceva, trebuie să ai acel ceva, și după un timp nu-l vei mai iubi, deci îl vei recicla sau îl vei schimba cu ceva mai nou. Dar dacă iubești pe cineva? Apare un impediment minor, și anume faptul că persoana respectivă are -cică – și suflet, inimă, în fine, ceva pare-se fragil și care va provoca durere în momentul în care va fi reciclat pentru altcineva – mai tânăr, suplu, amuzant, interiorizat, exteriorizat, într-un cuvânt cineva care reflectă mai bine iubitorul. De obicei sentimentul generos numit dragoste rămâne doar o pasiune la modă și ușor de stins. Ce se întâmplă dacă este dragoste adevărată? Să zicem că ai în spate 20 de ani de căsnicie, copii, familie, afacere, ai alergat disperată în acești 20 de ani doar pentru a face totul bine și pentru a nu-l refuza niciodată pe cel pe care îl idolatrizezi – Soțul. Ce se va întâmpla în sufletul tău când el va hotărî să te schimbe pe un model superior? Să rupă. Bine, asta e posibil să îți rupă sufletul, dar nu aici e buba. Ce se întâmplă atunci cu dragostea pe care ai invocat-o (față de tine, de el, de ceilalți) în acești 20 de ani? Se va transforma în ură? răzbunare? interdicție? Sau va rămâne, intactă (deși oribil și insuportabil de dureroasă) în ciuda modului în care ai fost tratată. Este dragoste numai dacă rămâne. Sub orice aspect – grijă, păs, dorința de împlinire a iubitului – ea nu dispare. Poți s-o uiți dar ea se întoarce și te dă pe spate cu intensitate atunci când iubitul îți atinge clipele.

În seara asta, pentru mine, s-a deschis stagiunea. Este o piesă care așteptam să se întâmple anul trecut, cu o Doamnă minunată, superbă, excepțională – și oricâte superlative aș folosi, toate pălesc când zâmbește, sau când plânge, sau când este pur și simplu – și care m-a surprins anul acesta. O piesă cu un singur defect: e mult prea scurtă. Mai vroiam clipe de intensitate, de putere, de poezie, de lașitate, de minciună, de adevăr, de ascundere, de bunătate. Și eu m-am legat, o oră, de ele ca de aer. Și când au plecat, parcă nu mai puteam respira. Este o piesă despre această dragoste, care se confruntă cu minciuna, lașitatea, răutatea și câte altele, și care continuă să existe, pentru că nu poate dispărea.

Și acum să luăm altă magnitudine. Nu mai este gospodina, este Dumnezeu. Nu e o diferență foarte mare, doar una de scară. Pentru că eu dragostea Lui o înșel și o îndurerez de mii de ori în fiecare zi. Și atunci, cum să nu fie o minune că nu mă părăsește, că nu mă urăște, că nu îmi întoarce spatele, că nu mă înșeală, nu mă minte, nu stă de vorbă cu altcineva în timp ce eu încerc cu disperare să-L apelez? Cum să ignor toate mângâierile, tandrețurile, poantele, bunătățile care se prăvălesc peste mine? Și de ce le-aș ignora, când dragostea Lui mișcă lumea pentru mine, clipă de clipă?