Minuni conjugate

Sâmbătă noaptea am dormit îngrozitor, am avut nişte vise teribile, frisoane şi febră. Duminică dimineaţa urma să merg la Liturghie. Când m-am trezit, mă dureau toţi muşchii. Mă durea capul, simţeam o presiune teribilă asupra creierului. Sincer am crezut că nu voi fi în stare să ies din casă. Nu am leşinat, aşa cum mă aşteptam, şi am plecat. Planificasem să merg să mă închin la Sfântul Nectarie după Liturghie, şi mă gândeam cu groază că nu voi reuşi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să ajung la El şi pe Sfântul Nectarie, să reuşesc să mă închin la moaştele lui. Am fost la o biserică unde sunt moaşte ale Sfântului Mina. Cât a durat Sfânta Liturghie răul a luat o pauză. Pur şi simplu a intrat în standby. A fost o Liturghie foarte frumoasă, o rugăciune foarte concentrată, deşi era agitaţie în biserică. Parcă pentru a compensa agitaţia care va fi în timpul Litughiei de hram. La predică am avut loc să stau în genunchi, şi atunci a revenit parţial starea de rău.Aveam toate scenariile, de la leşinat pe stradă la ajuns acasă în taxi sau în ambulanţă, în cap. Dar le-am ignorat. Nu aveam ce face. După miruit am plecat cu încă două persoane la Radu-Vodă. Am stat la coadă jumătate de oră, ne-am închinat, nu mi-a mai fost rău absolut deloc, nu mă mai durea capul, nici muşchii. Apoi am cumpărat miere de la Mănăstirea Turnu, o carte şi smirnă, şi am plecat. Am ajung acasă la ora 3, adică după 6 ore de când plecasem, fără să fiu obosită, flămândă, fără nicio durere de muşchi şi de cap (ştiu că durerea de cap este minoră, dar nu pentru cineva care are sinuzită şi e răcit). Acum, voi trageţi concluziile. Eu nu pot decât să mulţumesc…

Toată grija cea lumească…

O prietenă merge de ceva timp la Cornu, la mănăstire. Îl are duhovnic pe părintele Arsenie Muscalu. Mi-a dat cartea s-o citesc. Luni m-a sunat să mă invite să merg cu ea. Aşa că azi am fost. Am ajuns pe la 8 şi ceva, în plin acatist. O pace cum n-am mai văzut-dulce, albă, fără granule de frică. O maică mi s-a părut că avea o figură extraordinar de expresivă. Era atâta linişte pe faţa ei tânără, şi închidea des ochii, în timp ce cânta la strană – aşa cum închide un prunc ochii când îl ia mama în braţe, sau aşa cum închide mireasa ochii în tandreţea sigură a braţelor iubitului ei. Totul era atât de normal. Atât de bine. Pereţii albi, icoanele pe lemn, noi, în cea mai minunată tradiţie bizantină, smulse din sufletul probabil foarte curat al pictorului – icoana împărătească a Maicii Domnului era parcă ruptă dintr-o carte de poveşti ilustrată de un copil. Flori la fiecare icoană împărătească. O linişte desăvârşită – vânzoleala am lăsat-o la intrarea în sat. Toţi respirând în acelaşi timp, aceeaşi rugăciune, fără niciun fel de artificialitate. La locul ei. Totul la loc, acolo unde aparţine, unde respiră suflu de har. Toate relele, toată agitaţia inutilă – pentru că oricum nu putem adăuga staturii noastre niciun cot, oricât ne-am da peste cap – toate frustrările s-au topit la ieşirea din Ploieşti, când ceaţa s-a risipit brusc şi s-a instaurat un cer senin cu soare orbitor. Fără nori. Doar braţele deschise ale lui Dumnezeu, topind toată grija cea lumească şi îmbrăcându-ne în bine. Cu siguranţă, mă voi întoarce…