Primejdia întâlnirii

În anumite perioade din anii comunismului, mai mulţi oameni la un loc putea să însemne o revoluţie, o revoltă. Întâlnirea, împreună-vorbirea, împreună-simţirea, empatizarea de orice fel cu problemele, bucuriile, sentimentele altuia constituiau un pericol. Comuniştii ştiau că puţine lucruri înfloresc în singurătate. Creştinii ştiu că numai rugăciunea creşte imens în izolare. Capitaliştii probabil au uitat de rugăciune – poate n-au cunoscut-o vreodată, ca şi comuniştii – aşa că folosesc arma izolării (prin muncă, distracţii, rutină, mâncat, televizor, etc….) pentru a conduce oamenii spre depresie, şi pentru a-i controla desăvârşit. Depresia e un păcat, fie doar şi pentru că ni s-a poruncit să ne bucurăm neîncetat. Din ce în ce mai des văd, aud, simt oamenii de toate vârstele şi din toate păturile sociale cuprinşi de depresie. Sunt astenici, plictisiţi, nu reuşesc şi nu mai vor să mai facă nimic. Creativitatea şi dragostea nu-şi mai au rostul – de ce să te chinui să faci un cadou cu mâinile tale, dacă poţi să-l cumperi? Jertfa nu mai e trendy. E mai simplu să cumperi afecţiunea dând o sumă de bani, să iei faţa, să nu te îngrijorezi/stresezi/interesezi/ocupi.

Mai nou nu ne mai strângem la un loc pentru că nu mai avem timp. Stăm la servici peste program (este criză şi muncim dublu, dacă n-am face asta ne-ar da afară), şi cam atât. Nu reuşim să ne punem cap la cap. Eu însămi primez faţă de noi. Dacă n-aş avea eu grijă de mine, cine ar avea? Ei bine, răspunsul logic este Dumnezeu, că dacă m-ar lăsa singură, praful s-ar alege. Şi într-adevăr, El are grijă să nu-mi fie mai foame şi mai frig decât pot să îndur. Să mă doară picioarele exact atât cât să mai pot merge.

Tot El stă în capul mesei la toate întâlnirile noastre. El ne binecuvântează secundele, El conduce cuvintele şi inimile noastre spre descoperiri de preţ, spre a ne purta poverile unii altora. Dar putem face asta numai dacă suntem mai mulţi, şi numai dacă suntem împreună. Azi la predică s-a spus că numai împreună putem parcurge drumul Postului Mare. Şi drumul vieţii de altfel. Doar că grija de noi înşine ne împiedică să fim împreună. Preferăm căile mai economice, căile in absentia, telefoane, chaturi, fluturări de mâini de pe partea cealaltă a trotuarului. Preferăm să ne spunem: „în treacăt îţi transmit, pentru că mă grăbesc (spre ce?!), că-mi pasă de tine, că ştiu ce se întâmplă cu tine (deşi n-am timp să te ascult), şi că sunt alături de tine.” Poate mai vorbim altădată. Dar, până la urmă, cine suntem noi să ştim dacă va mai exista altă dată? Dacă va mai exista „peste o oră”, „mâine”, „peste o săptămână”, „peste un an”? Noi, cei care suntem aşa neputincioşi şi nu putem adăuga staturii noastre un cot şi nu putem face niciun fir de păr să ne crească, pretindem să facem planuri, şi să promitem altora că-i vom include în ele. Cu riscul de a-i dezamăgi.

Citesc Calea spre mântuire, şi acolo scrie despre convorbirile duhovniceşti (orice convorbire este duhovnicească, totuşi, dacă îi arăţi celui de lângă tine că îl iubeşti şi că îţi pasă de durerile lui, pentru că atunci Se descoperă Tatăl nostru, al tuturor, şi Fiul – Cel ce este în fiecare, deci şi în celălalt, de la botez – şi Duhul, care ne învaţă dragostea, rugându-Se pentru noi cu suspine negrăite), o metodă eficientă de a ne despietri inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Numai că noi nu mai avem nici măcar timp să ne mărturisim durerile (învelite temeinic şi strânse la gură cu elasticul „Sunt bine”), darămite să vorbim despre cum am vrea să fie viaţa noastră spirituală şi ce să facem ca să ajungem acolo.

Diavolul este cel ce desparte. Pentru el întâlnirile, dragostea, convorbirile, con-simţirile, sunt periculoase. Dumnezeu pune la un loc. Aş vrea să ţin bine minte asta data viitoare când răspund la invitaţia unui prieten sau duşman sau simplu cunoscut de a sta puţin de vorbă şi de a petrece un timp împreună. Aş vrea să nu-i mai fac diavolului pe plac, ci să-L bucur pe Domnul, transmiţând bucurie şi mângâiere cât mai am timp. Adică 4 ani. De asemenea, vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău aceste rânduri, pur şi simplu asta simt. Nu este o critică la adresa nimănui. Este doar un ghid pentru îndreptarea mea.